Am participat ieri la şedinţa de Consiliu Judeţean cu marele bilanţ al preşedintelui, lung, plictisitor şi prezentat în cleiosul limbaj de lemn atât de drag comuniştilor. Dar, trebuie să fiu sinceră, nu m-am plictisit chiar aşa de tare. Am urmărit cu interes feţele celor din conducere şi pot să spun că ar fi un material didactic excelent pentru studenţii la psihologie (dacă va mai rămâne în România cineva capabil de o activitate atât de solicitantă ca studiul). Emil Radu Moldovan, ţărănelul-chelner pe care scurta şedere „la oraş“ nu l-a şlefuit nici măcar un pic, se exprimă din topor, ca un arendaş pe ogor, îmbrăcat la costum. Ca să nu mai vorbim de „crasele“ greşeli limba română (că tot a învăţat şi el de curând acest cuvânt şi îi place să-l folosească des şi cu mare satisfacţie criticându-i pe alţii). Ajuns la maturitate şi chiar la un apogeu în carieră, Radu Moldovan are, însă, un comportament de adolescent frustrat, transmiţând mesaje specifice pubertăţii: încearcă să fie spiritual şi glumeţ pentru a se face simpatic, îl doare undeva de ce cred „unii“, iese în faţă cu mesaje frivole şi lipsite de tact la adresa adversarilor (ex. „să nu se mai uite după femei“), critică şi admonestează cu năduf şi, profund nemulţumit din sine însuşi şi de propriile eşecuri, găseşte mereu scuze şi pe cineva pe care să dea vina. Dar tipologia sa nu este nici pe departe atât de interesantă ca a supusului său umil, Alexandru Pugna, care nici măcar nu are nevoie să cuvânteze pentru a se prezenta. Marele cântăreţ de pe la noi, dă din cap ca Mărioara Murărescu, obicei pe care l-a deprins de-a lungul vastei sale experienţe de folclorist. La fiecare afirmaţie a lui Radu Moldovan înclină din cap afirmativ, ridică din sprâncene, face grimase, face ochii mari, zâmbeşte şi încuviinţează cu supunere. Mie îmi aminteşte un pic de personajul Igor, supusul lui Dracula, dar stau destul de liniştită