Poate că vikingii nu ar fi devenit nişte piraţi şi exploratori atât de faimoşi dacă nu ar fi avut la îndemână corăbiile speciale care i-au purtat peste mări şi ţări. Informaţiile despre corăbiile lor le deţinem mai ales din două descoperiri aparte, două vase îngropate în secolul al IX-lea la Gokstad şi Oseberg în Norvegia.

Cele două vase sunt însă cele mai reprezentative dintr-o lungă serie de descoperiri, cea mai recentă şi notabilă fiind cea din 1962, când se scot la iveală cinci corăbii din golful Roskilde, scufundate la începutul secolului al XI-lea. Majoritatea obiectelor maritime au context funerar. Corăbiile vikinge au o diversitate mare, după cum rezultă din studiile de specialitate care folosesc mulţi termeni tehnici pentru a le diferenţia, dar în mare, distincţia se face între vasele comerciale şi cele de război. Distincţia apare însă abia în secolul al X-lea, ca rezultat al intensificării negoţului scandinav şi al unei organizări militare mai perfecţionate (ledungen). Printre cei mai utilizaţi termeni se numără knőrr şi kaupskip pentru nave comerciale şi snekkja (“subţire”), skeid (“care taie apa”) şi drekar (de la capul de dragon sculptat pe provă) pentru navele militare.

Multe corăbii însă serveau ambelor scopuri, cum este cea de la Gokstad, descrisă ca skuta sau karfi. Deosebirea principală este că cele comerciale erau mai scurte şi late, cu o punte înaltă şi depinzând mai ales de vântul din pânze, în vreme ce corăbiile de război erau mai lungi şi mai subţiri, rapide şi cu un număr mare de vâsle. Aceste trăsături au determinat adoptarea termenului generic de langskip (longship). Variau în mărime, în funcţie de sessa (locurile pentru vâslaşi) sau rum/spantrum (spaţiile dintre traversele de punte. Potrivit unei legi din secolul al 10-lea , un vas cu 13 bănci (threttansessa) şi 26 de vâsle era considerată cea mai mică.

În raidurile