de Mihai POSADA
04 iulie 2013 23:12
0 vizualizari
A-A+
–scurt recurs la istorie–
Pe la începutul secolului al XX-lea, foarte mulţi români, cu precădere ardeleni şi bucovineni, plecau în căutare de lucru peste ocean, în „Lumea Nouă“, unde ceilalţi europeni deja erau instalaţi ca într-un „ţinut al făgăduinţei“. Cei mai mulţi erau ţărani, oameni fără o meserie anume, gata de muncile cele mai grele, pentru a câştiga dolari şi a se reîntoarce acasă, unde să-şi cumpere animale şi pământ, pentru familiile lor numeroase. Foarte puţini plecau cu gândul de a nu se mai întoarce, pentru că îşi iubeau prea mult landa natală; vorba care circula pe atunci, era binecunoscutul refren: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună’n ţara ta!“. Cel puţin asta îi caracteriza pe ardelenii care emigrau atunci în America.
Odată ajuns la destinaţie, românul se trezea într-o ţară străină, a cărei limbă nu o cunoştea şi unde trebuia să muncească douăsprezece ore pe zi pentru aproximativ un dolar şi jumătate. Protecţia muncii era, pe atunci, inexistentă în Statele Unite, iar accidentele şi morţile în rândul massei de emigranţi ce se revărsa în număr tot mai mare spre fabricile şi minele americane, erau tot mai frecvente. Patronii respectau prea puţin siguranţa emigranţilor care lucrau pentru ei. De câte ori un muncitor murea, camarazii lui români trebuia să întindă mâna pentru a strânge banii necesari unor modeste funeralii. Necesitatea unei organizaţii care să îi poată proteja pe români împotriva accidentelor de muncă sau altor tragedii era evidentă. Aşa a înflorit ideea unei asociaţii frăţeşti de întrajutorare. Cercetătorii fenomenului – între care se cuvine să îl cităm pe Theodore Andrica – spun că atunci, în faţa necazului, „sentimentul comunităţii de origine a emigranţilor români a atins punctul maxim“, iar de remarcat la aceste case de ajutor frăţesc este f
