Într-un spaţiu public românesc mai degrabă cenuşiu, într-o lume politică aplatizată de lipsa viziunii şi a capacităţii de negociere – vezi perplexitatea şi frustrările de după căderea proiectului Nabucco – există, totuşi, o veste bună.
Ea vine de la Bruxelles, acolo unde Parlamentul European, Consiliul şi Comisia au căzut de acord asupra proiectului noii Politici Agricole Comune, susţinut de comisarul Dacian Cioloş. Un dosar dificil, în care se intersectează o mulţime de interese ale regiunilor, statelor şi grupurilor de state, ale producătorilor mari şi mici, ale industriilor şi ale consumatorilor. Politica Agricolă primeşte cea mai consistentă porţie din bugetul comunitar, circa 45%, depăşind fondurile prevăzute pentru politica de coeziune. De unde şi interesele uriaşe din jurul acesteia.
Se ciocnesc grupuri de state - statele nordice, pe de o parte, care ar dori limitarea subvenţiilor şi îndreptarea fondurilor mai degrabă către creşterea competitivităţii, de partea cealaltă statele din flancul sudic, unde agricultura şi industria alimentară reprezintă sectoare de mare importanţă şi care au nevoie de politica subvenţiilor.
Se confruntă state vechi membre ale Uniunii şi state noi membre, acestea din urmă primind subvenţii mai reduse pe unitatea de suprafaţă şi cap de fermier, cu consecinţe negative asupra competitivităţii pe piaţa europeană. Se confruntă interesele fermierilor mici şi mari ( latifundiari?) - primii ar vrea o limitare a subvenţiilor pentru cei mari, cei din urmă dorind să-şi conserve avantajele. Se confruntă practicanţii agriculturii intensive cu ecologiştii, consumatorii care vor produse cât mai ieftine cu producătorii care nu odată au vărsat cisterne cu lapte sau şi-au mânat oile în faţa sediului Comisiei Europene. Se confruntă marile lanţuri de desfacere, care presează în direcţia preţurilor mici ( uneori, cu consecinţe precum sc
