“De ce nu vorbeste lumea despre ‘Calaretul singuratic’?”, se intreba “The Hollywood Reporter” inaintea premierei, constatand ca pe retelele de socializare interesul pentru westernul lui Gore Verbinski e cu mult sub cel provocat de “Iron Man 3″, “Man of Steel” si “Star Trek into Darkness”. Pai cum de ce? Tanara generatie prefera supereoii si fantasy-ul, nu westernul, chiar daca e cu Johnny Depp. Iar acum, cand cronicile incep sa apara, reactiile nu sunt prea grozave.

In principal, ideea ar fi ca filmul e spectaculos, dar ca povestea – vai ei!, sufera. Sa nu fim prea severi. Exista momente pe care le vedem rar la cinema in ultima vreme pentru ca, in criza care bantuie Hollywoodul, am ajuns sa vedem cam aceeasi Marie cu alta palarie. Ma refer la genul de secvente in care vezi un cascador zburand prin aer, deasupra unui tren in miscare, agatat de o franghie, in locul unui efect CGI in care actorul zboara prin aer din Mizil pana pe Luna.

(Colega de breasla Anca Gradinariu imi povestea adineaori despre un critic american care a avut la un moment dat niste probleme de sanatate nervoasa care nu i-au mai permis sa iasa din casa, asa ca si-a scris cronicile la blockbustere dupa trailere si nimeni nu s-a prins! Presupun ca avea aceste probleme nervoase si din cauza blockbusterelor.).

Antrenata de acordurile Uverturii la opera “Wilhelm Tell” de Rossini (ras-folosite in desenele animate) locomotiva trio-ului Jerry Bruckheimer, Gore Verbinski si Johnny Depp, care a facut bani frumosi de pe urma “Piratilor din Caraibe”, ne hurducaie, ne arunca in aer, ne gadila, ne prinde, ne pierde si ne recupereaza timp de 149 de minute. Un fel de “all inclusive”, pentru ca autorii au vrut sa ne ofere cat mai multe in acelasi pret.

Ramane sa definim “mai multe” pentru ca, dupa ce incepe de vreo doua ori in chei diferite, dupa urmariri si confruntari spectaculoase in tren