S-a petrecut brusc, deşi era anunţat. Şi nimeni, nici o firmă puternică, nu s-a gîndit că ar putea s-o reînvie cu un efort financiar uşor de suportat.

Sîntem în 11 aprilie, la Veszprém, într-o sală care clocoteşte ca un cazan plin. E minutul 60 al returului semifinalei dintre Györ şi Oltchim din Liga Campionilor cînd Heidi Løke se răsuceşte, se eliberează de păzitoarele ei şi înscrie pentru 24-25. Nu ştia în acel moment, poate nimeni nu ştia, dar norvegianca semna în acel fel dur, decisiv, aproape brutal, certificatul de deces al Oltchimului. Al echipei în forma pe care lumea o cunoştea de 30 de ani.

Adică acea formaţie care n-a coborît niciodată sub locul 4 în aceste trei decenii, clasîndu-se de 29 de ori pe podium în campionatul intern. Acea formaţie care a participat neîntrerupt, în tot acest timp, în cupele europene. A cucerit cîteva, IHF în 1984, EHF în 1989, a Cupelor în 2007, Supercupa Europei în 1984 şi 2007, a mai făcut alte finale, Cupa Cupelor în 2002 şi Liga Campionilor în 2010, ultima arătînd ca o mare stea strălucitoare şi unică pe un cer de catifea bleumarin. Pentru că în sport aproape nimic nu contează atît de mult precum Liga Campionilor.

Oltchim era echipa care a dus România handbalului feminin în Liga Campionilor, urcînd-o o dată pînă aproape de trofeu. Alte trei semifinale, inclusiv cea încheiată amar de anul acesta. Despre nimeni altcineva nu s-a vorbit atît de mult în acest sport la noi. Şi de bine, şi de rău. Din 11 aprilie însă, ea a dispărut fără măcar s-o afle imediat. Au plutit în aer speranţe palide, dar răul imens, ireparabil, fusese deja făcut. Devenise clar că Oltchim nu mai putea exista în acea formă, de superputere europeană, de candidată la cucerirea Ligii, de magnet al vedetelor mondiale atîta vreme cît combinatul nu o mai sprijinea.

HC Oltenia sau oricine va dori ori va pretinde la u