Deşi puţine, documentele păstrate din evul mediu şi din cei 164 de ani în care Timişoara s-a aflat sub stăpânire otomană au permis reconstituirea modului de alimentare cu apă a cetăţii. Un turn de apă care alimenta castelul este amintit pentru prima oară în secolul al XVI-lea, iar în vremea turcilor era renumită „fântâna paşei”, aflată în afara zidurilor cetăţii, care a fost distrusă în anii postdecembrişti. Turcii nu au avut în schimb nicio preocupare pentru a îmbunătăţi situaţia sanitară a cetăţii. După ce Timişoara a trecut sub administraţie austriacă, primul guvernator al Banatului, contele Florimund de Mercy, s-a preocupat în mod special de asigurarea apei potabile pentru locuitori, apa din jurul cetăţii nefiind potabilă din cauza mlaştinilor, şi a ordonat săparea a şase fântâni în partea de nord a cetăţii. Ulterior, Consiliul de Război, care considera apa o problemă strategică, a dispus ca în interiorul cetăţii să fie forate încă şase fântâni.

Potrivit unor documente şi hărţi păstrate din acea epocă, alimentarea cu apă şi canalizare a Timişoarei prezenta o serie de particularităţi interesante. O primă instalaţie tehnică centralizată de alimentare cu apă a cetăţii, compusă dintr-un sistem de roţi hidraulice care ridica apa din Bega într-un castel de apă, de unde era dirijată spre cetate printr-o conductă de lemn, a fost ridicată pe o insulă a Begăi şi dată în funcţiune în 1732. În 1774, în apropierea primului castel de apă, inginerul Alexandru Steinlein a construit o nouă instalaţie, după proiectul inginerului valon Maximilian Frémaut. Aceasta avea o roată hidromecanică montată în albia râului, care transmitea mişcarea apei la două pompe cu piston cu ajutorul cărora se extrăgea apa dintr-o fântână aflată pe malul Begheiului, fiind dirijată într-un castel de apă unde era epurată şi distribuită apoi celor aproape 7.000 de locuitori ai oraşului.

Sist