Mai dăunăzi sunt invitat,telefonic, la inaugurarea unei expoziţii consacrată celor 64 de ani de la marea deportare efectuată de regimul comunist totalitar din RSSM în vara lui 1949.
Cum nu eram de loc bine, nu mă puteam decide: să răspund la invitaţie, să rămân pe loc?
Şi, iată, năboiesc asupra mea tot valuri de gânduri şi emoţii şi amintiri...
Mai întâi, mi-a apărut momentul, când, student fiind, după moartea tiranului Stalin, mi-am dat seama, intuitiv, desigur, în pofida intensei îndoctrinări în şcoală şi la facultate, că regimul a aplicat asupra populaţiei noastre o metodă barbară, de distrugere în masă. Metodic. Repetat. Aşa, în timpul războiului, imediat după revenirea autorităţilor sovietice în 1944, bărbaţii au fost mobilizaţi, băgaţi în front, drept carne de tun, unde au pierit la vreo trei sute de mii... După care este pusă la cale foametea din 1946-1947, care seceră alte vreo 300 de mii de suflete...
Sunt cifre, va zice cineva. Cifre seci, cifre reci.
Nu. În spatele lor stau oameni. Care au fost vii. Şi au vrut să trăiască! Mulţi. Mii. Sute de mii! Şi printre ei, în 1933, bunelul meu, Andrei Ciocârlan, şi fiul lui Alexandru, de numai 12 ani, care, rupţi de acasă şi duşi, curând, au murit...Printre ei profesorul nostru de fizică şi matematică Serghei Radulov, furat noaptea, în 1949, despre care nu am mai auzit niciodată...
Am mers la galeria Brâncuşi. Am asistat la inaugurarea expoziţiei.
Deşi nu eram de loc bine.
Dar am mers să mă întâlnesc cu umbra bunelului meu Andrei, răpus de muncă peste puteri şi de nemâncare. Cu nefericitul meu unchi de numai 12 ani, sfâşiat de o haită de lupi, pe când se întorcea de la râu, de la scăldat, cu alţi copii ca el, care , însă, au reuşit să se caţere în copaci, iar el a rămas jos, pradă f
