Voi respinge întotdeauna corul bocitoarelor care ţin cu tot dinadinsul să ne strecoare îndoiala în suflet. Care ne spun mereu că suntem slabi, incapabili, hoţi sau inferiori. Nu voi susţine însă nici teza psihotică a unui excepţionalism românesc care glorifică plaiurile mioritice în tonuri hiperbolizante. Ceea ce se întâmplă în comuna Mihai Viteazul nu este decât NORMALITATEA. O clădire complet renovată. Laboratoare moderne. Table interactive. Calculatoare de ultimă generaţie. Internet wireless. Cabinet psihologic. Sală de spectacole. Sală de sport cu 100 de locuri. Sistem eco de selectare a deşeurilor. O asociaţie a părinţilor înfiinţată special pentru sprijinirea şcolii prin virarea celor 2% din impozitul pe venit. 400 de elevi. 40 de profesori. Promovabilitatea la Evaluarea Naţională, în ciclul 2012 - 2013 de 100 %. Este descrierea unei şcoli. Din România. Nu din Bucureşti. Nu din Timişoara, Iaşi, Cluj-Napoca sau alt mare oraş. Este cartea de vizită a unei şcoli de la ţară. Din comuna Mihai Viteazul, judeţul Cluj. Locul în care, cu secole în urmă, se spune că a fost înmormântat corpul celebrului domnitor. Un loc în care astăzi se scrie o poveste de succes a şcolii româneşti, a primarului, a părinţilor, profesorilor şi elevilor. O poveste de succes a comunităţii locale prezentată de larg într-un articol de referinţă publicat în cotidianul Adevărul. Săpătmâna trecută am scris despre consecinţele grave ale corupţiei de la Bacalareat. Atât asupra tinerilor care îşi fură singuri viitorul, cât şi asupra părinţilor acestor tineri, pensionarii de mâine cărora copiii lor nu le vor putea plăti pensiile pentru că i-au educat prost. I-au învăţat că pentru a reuşi în viaţă este preferabil să fure, înloc să muncească. Astăzi, aş dori să scriu despre un model pozitiv al şcolii româneşti. Despre resursele care pot mişca lucrurile din încremenire. Despre cum un primar cu iniţiat