Populismul susţine că poporul decide în politică fiindcă el este acela care alege. Democraţia se bazează pe reprezentativitate, adică pe cei aleşi.
De ce populismul, de dreapta sau de stânga, nu e niciodată democratic? Deosebirea dintre populism şi democraţie este una radicală: populismul susţine că poporul decide în politică fiindcă el
este acela care alege; democraţia se bazează pe reprezentativitate, adică, pe cei aleşi.
Populiştii se cred îndreptăţiţi să vorbească în numele poporului; democraţii consideră că poporul vorbeşte prin ei. Populismul e demagogic în măsura în care flatează poporul, inducându-i ideea că el e acela care decide politic.
Una din strategiile cele mai vechi ale stângii politice constă în a identifica poporul cu cei care muncesccu braţele. Cu alte cuvinte, a reduce munca la aceea fizică. Fostul prim-ministru francez Pierre Mauroy, recent dispărut la 85 de ani, mărturisea că a învăţat de la mama lui că trebuie să fie totdeauna primul care să-l „salute pe muncitor“. Pe biroul lui, s-a aflat mereu un lămpaş de miner.
Sloganul cu pricina şi-a pierdut mult din actualitate în epoca informaticii. Iar de când politica a devenit o profesiune, niciun politician nu mai este, propriu vorbind, muncitor sau ţăran.
„Putem deveni egali“
Antielitismul e frate geamăn cu populismul. E tot un mod de a flata poporul în versiunea prestator de muncă fizică. Lucru curios şi oarecum neaşteptat este că aceia care, la noi, nu cu mulţi ani în urmă, se proclamau antielitişti erau intelectuali, scriitori, jurnalişti, nicidecum muncitori cu braţele. Ideea însăşi se copsese în capul lor. Ei afirmau că elitele sunt rodul infatuării unora în detrimentul altora. În fond însă, în toate societăţile, elitele sunt rodul selecţiei naturale. Nu există absolut niciun argument contra ideii că societăţile evoluează graţie elitelor pe care le sec
