În Evul Mediu, Biserica – pe care o putem bănui de un uşor oportunism – a adoptat berea ca băutură populară şi rentabilă: îi atrăgea pe pelerini şi, în acelaşi timp, era o băutură sănătoasă pentru locatarii abaţiilor.
Producţia occidentală de bere - acest lichid galben şi spumos şi atât de banal, în sine - este marcată şi de existenţa unor mici "fabricanţi" care se fac, până la urmă, "vinovaţi" de perpetuarea reţetei peste secole. Este vorba despre mănăstiri din Belgia, Franţa, Elveţia, Germania, Italia, unde berea cunoscută sub numele generic de "trappiste" - produs monahal autentic - se pregăteşte şi astăzi în maniera artizanală a primilor "părinţi-berari" ai Europei.
La începutul veacului al VII-lea, Sfântul Benedict din Nursia îşi redactează celebrele Reguli. Una dintre ele spune cum că monahii trebuie să producă ei înşişi tot ceea ce au nevoie. Cam tot pe atunci, călugării încep să consume frecvent bere, mai ales ca să în¬lo¬cu¬ias¬că... apa, adeseori contaminată. Mai există un motiv: cerealele fi¬ind uşor de depozitat, băutura putea fi pregătită oricând.
Pe la anul 1000, într-un recensământ apar aproximativ 500 de braserii mo¬na¬ha¬le. Folosirea pentru prima dată a hameiului, în braseriile mă¬năs¬¬ti¬reşti, au făcut-o călugării benedictini pe la anul 768, la Mă¬năs¬ti¬rea St. Dennis. Prima bere de fermentaţie apare abia opt se¬co¬le mai târziu, în sânul unei congregaţii din apropiere de Mün¬chen. Mă¬năs¬tirea din Melk (foto sus - celebra scară în spirală), care l-a inspirat pe Umberto Eco să scrie "Numele trandafirului", s-a nu¬mă¬rat şi ea printre marii producători medievali de bere călu¬gă¬reas¬că.
Reţeta era transmisă cu multă stricteţe din părinte-berar în părinte-berar şi a cunoscut o serie de ameliorări, consemnate în scris de călugări. În secolul al IX-lea, la St. Gall, în Elveţia, în mănăstire existau trei braserii
