Paul Gascoigne a ajuns la limită, spun prietenii lui. Timpul nu-l mai rabdă. Sau poate el nu mai are răbdare cu viaţa.

O imagine a înconjurat lumea zilele trecute. Cu viteza tristă a milei amestecate cu stupoare şi cu un soi de dezgust. Paul Gascoigne, 46 de ani, fostul internaţional englez din anii '90, zăcînd în faţa hotelului Royal National în stare de inconştienţă, cu tricoul bleu pătat, cu proteza pentru şoldul operat de curînd expusă şi cîrja lîngă. Cu gîtul subţire şi ridat dezgolit într-o întruchipare frustă a decăderii, a îmbătrînirii timpurii. Recăpătîndu-şi scurt luciditatea, implora trecătorii să-i mai plătească un pahar-două. Pînă la urmă, a fost dus la spital şi internat.

S-a pierdut şirul vizitelor lui la clinici şi instituţii de dezalcoolizare. S-a pierdut şirul mîinilor întinse de prieteni şi foşti colegi. S-a pierdut şirul litrilor de alcool tare care au ajuns în organismul lui Gazza, dîndu-i efemer şi mincinos iluzia că se simte bine. Că se simte puternic. Că e stăpînul lumii şi al propriilor fantasme pe care voia să le îngroape. Chiar şi cei mai apropiaţi au înclinat steagul. Nu mai cred în recuperarea lui Gascoigne, care, mai mult, după ce a ieşit din spital, a dispărut cine ştie unde. Cine ştie cum şi în ce stare. Prietenii nu mai cred în recuperarea lui şi, de fapt, nu mai cred în viaţa lui, jucătorul de cricket Ronnie Irani spunînd că "recidiva e majoră. Nu ştiu dacă organismul lui mai poate să lupte. S-ar putea să moară în următoarele săptămîni".

Gazza a avut o copilărie dură. A trăit într-o familie săracă, cu tatăl bolnav de epilepsie, cu un prieten ucis într-un accident de maşină chiar sub ochii lui. A fost nevoit să ia medicamente de mic pentru a-şi stăpîni fricile. Apoi a apărut fotbalul în viaţa lui. Acolo a putut să demonstreze cît e de bun, de talentat. Aşa a obţinut succesul. Gloria. Şi banii. Dar n-a f