Ce cărţi îşi iau în vacanţă scriitori, criticii, recenzenţii în vacanţă? Anchetă cu tot felul de răspunsuri interesante face The Observer (evident, mai sînt multe de acest tip). Eu am băgat la plajă nişte DeLillo (The Names – nu cine ştie ce) şi Detectivii sălbatici de Roberto Bolano, absolut tare, o forţă incredibilă (nu am citit pînă acum decît despre el şi cum se lua de realismul magic, deci am pornit cu un capital de maximă simpatie gata acumulat). Amîndouă cărţile sînt fabuloase pe spaţii mici – formulări, pasaje, observaţii care îţi mai amintesc că naraţiunea e doar un pretext.
În materialul pomenit, Julian Barnes spune că o dată la 5 ani bagă “Marele Gatsby” al lui F. Scott Fitzgerald. Şi eu îl mai recitesc din cînd în cînd. De data asta, cu atîta glam de la ecranizare, l-am citit împins de piaţa de entertainment. Şi am simţit nevoia într-o pastilă bookface să întăresc puţin axioma pe care stă toată construcţia romanului: cînd bogaţii vechi se bat cu ăia noi cîştigă primii întotdeauna. Şi tot aceşti bogaţi vechi sînt şi cei mai tari în lamentaţii. Uitaţi-vă la vaierele boereşti din literatura noastră împotriva ciocoilor. Axioma Gatsby e inversul axiomei Dinu Păturică.
Pascal Bruckner a scris o carte despre un asasin de homeleşi. Probabil o fantezie împlinită pentru mulţi cititori. Din ce-am văzut sînt oraşe precum Timişoara unde autorităţile şi poliţia ar băga astfel de cărţi obligatorii la ciclul primar…
Zadie Smith cu un Nord-Vest care m-a lăsat rece. Aşteptam mai mult. “Dinţi albi” avea ceva care deborda de ambiţie, de promisiuni. Acum am dat de cam aceleaşi personaje, numai că mai obosite, cu griji fie de semi-lumpeni, fie de burghez aşezat. Se poate să mă fi influenţat şi o cronică prea bună (negativă) din LRB. Deşi ştiu că după unele scene, pasaje mai artificiale m-am trezit vorbind singur: “hai, mă laşi…”.
Mar
