Tinerii visau să plece din România prin căsătorie. Chiar dacă îţi găseai un partener, nu era aşa uşor. Mai exact, greul doar de atunci începea. Sursa: DINU LAZĂR

Paulina Popescu, Canada: „În primul rând mi-am pierdut serviciul şi am fost «excomunicată» din partid. Apoi apartamentul meu, situat într- o vilă, donat de tatăl meu când aveam 18 ani, trebuia să fie cedat statului, pe un preţ derizoriu.

În plus, mă simţeam urmărită tot timpul. În sfârşit, am părăsit România numai cu paşaportul şi diploma mea universitară. Mi s-a confiscat chiar şi certificatul de naştere. O dată pe lună se dădeau aprobări pentru căsătorie, la un mic ghişeu de la Consiliul de Stat. Mii de fete tinere de toate vârstele făceau coada şi la căsătorie! Eu nu puteam să părăsesc ţara pentru că cumnatul şi mai ales sora mea nu voiau să îşi piardă din privilegii. Am ajuns să recunosc pe stradă pe toţi securiştii care mă ameninţaseră cu puşcăria, şi care au încercat să mă intimideze.

Eram socotită «parazită » a societăţii, «trădătoare a comunismului » şi primeam vizita săptămânală a unui semi-analfabet de miliţian care voia să mă forţeze să muncesc. Trimiteam telegrame zilnic la Consiliul de Stat şi petiţii pentru a solicita urgentarea aprobării. În final, mă cunoşteau toţi funcţionarii de la acel birou şi nu voiau să îmi mai primească petiţiile.Am reuşit să părăsesc ţara doar după ce am făcut greva foamei.

După trei săptămâni, nu mai aveam putere, energie şi dormeam tot timpul. Atunci, eroica mea mamă s-a dus la serviciul paşapoarte cu o lumânare în mână şi le-a cerut să i se dea un pistol să mă împuşte ea decât să mă vadă murind în braţele ei.

Îmi amintesc clipa când a trebuit să mă duc la aeroport să las valizele la vamă. Fiecare lucruşor a fost verificat, m-am simţit că plecam într-un lagăr de concentrare cu 2 valize. Şi acum, de câte ori revin în România, am un gust amar