N-am să scriu ce înseamnă pentru mine Bistriţa, cum am copilărit în Ştefan cel Mare, cum ne jucam cu mingea la bara de bătut covoare sau "de-a v-aţi ascunselea" în spatele blocului. Sunt amintiri pe care fiecare din noi le avem, indiferent dacă trăim în Bistriţa, în Slobozia sau în Zimnicea. Sunt amintiri care nu ţin neapărat de oraş, ci mai degrabă de oamenii cu care te înconjori.
La 749 de ani de atestare documentară, săraca Bistriţa e chinuită. Cred că, dacă ar putea vorbi, oraşul ăsta ar înjura pe multă lume, începând cu cei care l-au condus de-a lungul timpului. Pentru că, majoritatea dintre ei, şi-au bătut joc de Bistriţa. Au apărut şi au dispărut clădiri ca pe tabla de Monopoly, s-a construit fără niciun Dumnezeu. Au devenit milionari în euro, peste noapte, marii constructori ai Bistriţei, schingiuind urbanismul oraşului. Străzile n-au fost reabilitate şi nici întreţinute cum trebuie. S-au construit monumente şi alte tâmpenii care au făcut de râs Bistriţa în întreaga lume, s-au tăiat copacii după bunul plac al unora.
Bistriţenii şi conducătorii lor au lăsat să ardă biserica pentru a o reabilita, după mulţi ani în care nu s-a făcut nimic în acest sens. Şi, tot ei, au reabilitat blocurile în bătaie de joc, rezultând un kitsch al culorilor cum poate nu găsim nici în Bangladesh.
Mai nou, s-au creat enclave de romi în unele zone ale oraşului pe zeci de miliarde dar turiştii sunt tot asaltaţi de cerşetori, pentru simplul fapt că Poliţia Comunitară nu e în stare să-i scoată de pe terasele din centrul Bistriţei. Parcul a devenit unul de betoane dar în oraş n-a reuşit nimeni, până acum, să facă piste adevărate de biciclete. Nepricepere, neputinţă, orgolii şi bătaie de joc. Bistriţa n-a avut încă un primar înţelept, destoinic, harnic, cu viziune dar şi cu bun simţ, care să ducă oraşul pe calea cea bună. Fiecare a a