În acest text furnizez argumente pentru oportunitatea unei reforme spirituale în condiții de libertate politică în România. Pornesc de la premiza că în dezvoltarea unor instituții întotdeauna se implică două categorii de oameni: cei care cred cu adevărat că scopurile acelor instituții sunt bune, și cei care se folosesc de oportunitatea de a servi scopuri în care nu cred pentru a avea niște avantaje de alt tip decât satisfacția de a face bine. Cred că o reformă spirituală trebuie să ducă la înmulțirea primilor în dauna celorlalți prin transformarea comportamentelor celor din a doua categorie în urma asumării unui sistem de valori diferit față de cele pe care le au în prezent. Indiferent în ce mod ar avea loc această transformare (pe cale religioasă, filosofică, sau din întâmplare) ea este bună.
Prima categorie cuprinde oameni care în general ei sunt numiți idealiști, naivi, fraieri, când sunt tratați binevoitor, sau sunt considerați cei mai răi dintre cei răi pentru că sinceritatea lor dă credibilitate ideologiei și îi facilitează asumarea de către mase, când sunt tratați justițiar în urma crimelor rezultate din ideologia totalitară respectivă. Pentru a da exemple: Lucrețiu Pătrășcanu și Martin Heidegger.
Pare indubitabil că există oameni care au crezut în binele adus de comunism și cel adus de național-socialism. Comunismul nu ar fi prins fără apel la simțul dreptății, iar național-socialismul nu ar fi avut succes fără intuiția că cel puternic, dacă este bine intenționat, trebuie urmat, mai degrabă decât să îl urmezi pe cel slab.
Efectele acceptării instituționale ale acestor intuiții legitime au fost dezastruoase. De ce? Răspunsul lung ni-l dau teoreticienii totalitarismului, Hannah Arendt, etc. Un răspuns scurt ar putea fi următorul: pentru că ideile prin care au fost formulate au fost utilizate ca instrumente pentru atingerea altor scopuri decâ