Dintre multele repere la care suntem nevoiţi să ne uităm, când analizăm economia românească, mă opresc în comentariul de astăzi doar la unul. Fundamental. Întrebarea fiind: cât PIB vom face în acest an şi în anii ce vin şi, mai cu seamă, ce fel de PIB?
Iată de ce, privindu-se în oglinda unei lumi obsedate de creştere economică şi de finanţarea ei, societatea românească se vede silită să afle răspunsul exact la această întrebare. Răspuns care nu are cum să facă abstracţie de climatul politic, social, economic şi psihologic din ţară.
De ce am ales tocmai acest reper? Întâi şi întâi, pentru că fiecărui român, indiferent ce face în această ţară, înfruntă copilăria sau învaţă, munceşte, e în şomaj ori e pensionar, i se serveşte zilnic câte o porţie de… PIB. Şi cu cât PIB-ul e mai mare, sporeşte şi şansa ca bucata lui zilnică să fie mai mare. Şi spun „sporeşte şansa” fiindcă, mai departe, bucăţile de PIB nu sunt împărţite în mod egal pentru toţi cei 20 de milioane de români. Fiecare comandă cât poate să plătească. După venitul pe care şi-l asigură fiecare. Dar cât PIB facem depinde de noi toţi. Depinde de munca întregii ţări, de cum e organizată producţia, de calitatea ei.
De reţinut: nu trăim într-o ţară prosperă. PIB-ul nostru, ca să dăm un singur exemplu, e în jur de 130 de miliarde de euro pe an, sumă pe care o împărţim la 20 de milioane de locuitori; al Finlandei, în schimb, e de 200 de miliarde de euro şi e împărţit la numai cinci milioane de locuitori. Sau, judecând lucrurile şi dintr-o altă perspectivă, 20 de milioane de români fac un PIB mai mic decât cinci milioane de finlandezi.
Ce ne desparte de ţările prospere? Dacă trecutul de-acum îndepărtat, de dinainte de 22 decembrie ’89, poartă o mare vină pentru rămânerea în urmă a României, trecutul apropiat şi prezentul au propria vină. Căci ne-au ţinut şi ne ţin în loc şi joaca de-a producţia,
