În martie 2008, la 61 de ani şi jumătate, dramaturgul şi scenaristul David Mamet s-a convertit. Într-un articol din Village Voice care a şocat mai pe toată lumea, Mamet a declarat că nu mai vrea să fie un „liberal fără creier“ (brain-dead liberal), iar noii lui zei au devenit Hayek, Friedman şi „cel mai mare filozof al timpurilor noastre“, economistul Thomas Sowell. Aceiaşi cărora li se declară „îndatorat“ în finalul cărţii lui de eseuri din 2010, Teatrul.
Întregul articol de trei pagini „Why Am I No Longer a Brain-Dead Liberal“ s-ar rezuma la o singură idee: piaţa se autoreglează, cît timp laşi oamenii să negocieze liber între ei orice, totul o să fie bine. Pe traseu, apar exemple de astfel de pieţe, cum ar fi juriile americane (în care, nu-i aşa?, o mînă de necunoscuţi ajung la o concluzie comună fără nici o intervenţie din afară), paralele „guvernamentale“ (între JF Kennedy, care a pornit războiul din Vietnam, şi Bush jr., care a invadat Irakul), gînduri pozitive pentru armată (încă nu era epoca dronelor) şi marile corporaţii. Într-un mediu artistic faimos pentru dominanta lui „liberală“ (democrată/ de stînga), Mamet a ales dintr-odată să facă o flamboiantă „opinie separată“ – iar în ciuda evenimentelor din ultimii cinci ani, care i-ar fi dat şansa unor revizuiri, măcar în privinţa războaielor şi a corporaţiilor, iată-l în ianuarie 2013 citat pe coperta revistei Newsweek, într-o pledoarie împotriva reglementării regimului armelor: „Jos mîinile de pe armele noastre!“. Convertirile politice sînt de tot felul, iar raţiunile lor rămîn personale şi obscure (atitudinea anti-Israel şi propalestiniană a celor mai mulţi dintre „liberalii“ americani va fi jucat un rol important pentru cineva cu un profund ataşament şi sentiment de loialitate faţă de originile sale, dar e aici mai mult decît atît – a se vedea şi „palmele“ cu care Mamet îi articula în Jewis
