O tendinţă mai generală a prozatorilor noştri „optzecişti“, în ultimii ani, este aceea de a schimba centrul de greutate al textului: dinspre experimentul prozastic pur, spre proza, mult mai deschisă faţă de cititor, a unor experienţe. În anii ’80, textualismul hard fusese şi un mod de a evita „realismul“ impus de oficialitate ori tolerat de ea, sub un anumit unghi de atac (abuzurile epocii Dej, în contrast cu deschiderea epocii Ceauşescu). Textualiştii erau evazionişti nu în raport cu realul – cum s-a mai afirmat –, ci cu un real prefabricat ideologic şi livrat pentru a fi într-un anume fel ficţionalizat. A refuza o asemenea ficţiune era deci un gest de curaj, iar nu unul de conformism. Un curaj deopotrivă politic şi estetic: politic, prin refuzul ideologiei unice modelator-deformatoare, estetic, prin îndepărtarea publicului mai larg. Textualiştii şi-au asumat aceste riscuri, fiind subcotaţi la bursa literară şi împinşi într-o marginalitate care, în fond, le convenea. Experimentul nu se regăseşte în centrul canonic, ci poate avansa către el, în epoca următoare şi în structura culturală ulterioară.

Dispariţia cenzurii şi naşterea unei alte societăţi, după 1990, au schimbat, într-un mod destul de firesc, aceste coordonate, făcîndu-i pe „optzecişti“ (la vîrsta maturităţii creative) să evolueze nu în conformitate cu o poetică evazionistă, dar cu propriile predispoziţii, înclinaţii şi gusturi artistice. Textualismul s-a „democratizat“. Tendinţa se observă (se verifică) şi în cazul particular al lui Gheorghe Crăciun, regretatul autor al unui roman rămas neterminat. Un roman absolut remarcabil, mă grăbesc să spun, deşi fără ambiţiile din Pupa Russa, publicat cu aproape un deceniu în urmă. Femei albastre se citeşte cu reală plăcere şi pare o carte mai comercială, mai „uşurică“, fără pretenţii de experiment, fără conceptualizarea prop