Undeva, la începutul acestei veri, mi s-a întâmplat ceva prin care nu cred să mai trec vreodată: am răspuns „da” unei invitaţii pe care-am asumat-o, din capul locului, ca pe-o provocare, aceea de a prezenta o antologie de poezii. Este vorba despre cel mai recent volum semnat de scriitorul Liviu Antonesei, „Un taur în vitrina de piatră”, ce cuprinde poezii scrise în perioada 1977-2012 şi publicat de dinamica editură Adenium din Iaşi.
Nu sunt un cititor de poezie, deşi ştiu că „în chip poetic locuieşte omul”. De aici a decurs, ca atare, un prim aspect al provocării despre care-am pomenit deja. Acestuia i s-au adăugat însă altele, cu adevărat generatoare de emoţii pentru cineva obişnuit să trăiască în lumea cărţilor de filosofie şi teorie politică: faptul că Liviu Antonesei, la prietenia căruia ţin foarte mult, mi-a fost profesor la universitatea ieşeană, dar şi acela că prezentarea mea survenea celei a unui tânăr şi foarte iscusit critic literar ieşean, Bogdan Creţu, de asemenea un prieten cum foarte rar ai norocul să întâlneşti. Şi mai era vorba – poate aspectul cel mai important – despre public, unul cu siguranţă (o cred şi acum!) aflat „acasă” pe tărâmul literaturii şi, în particular, pe cel al poeziei.
Am fost, deci (lucru conştientizat la faţa locului, într-unul dintre corpurile universităţii), într-o stare de disconfort pe care o puteau atenua doar lectura proaspăt încheiată a volumului şi schimbul de mesaje prin e-mail pe care-l avusesem cu Liviu Antonesei până la momentul lansării. Într-unul dintre acestea, îi scrisesem că voi încerca o „lectură ideologică” a poeziilor sale, iar el mă încurajase la fel de provocator precum resimţeam atunci însuşi faptul de a vorbi despre poezie, răspunzându-mi simplu: „sper să-ţi iasă!”.
Ce a rezultat e o privire din marginea poeziei, privirea unui simplu cititor ce încearcă să înţeleagă poziţionarea „taurului