Dacă e să ne luăm după cifrele prezentate de către ministrul Educaţiei, a fost un bacalaureat “normal”. Promovabilitatea a fost cea mai înaltă de la inventarea camerelor de supraveghere video.

Aici ar fi o discuţie, căci 30.000 de absolvenţi ai clasei a XII-a nu s-au înscris; dacă raportăm numărul “reuşiţilor” la totalul absolvenţilor, şi nu la cel al celor înscrişi la examen, pentru a reflecta mai corect eficienţa sistemului, obţinem o cifră apropiată de cea din anii trecuţi. Spre cinstea sa, ministrul Pricopie nu s-a grăbit să anunţe triumfalist recordul “post-funerist”, evidenţiind condiţiile schimbate care fac cifrele greu de comparat.

Mai ciudată a apărut aserţiunea referitoare la cele 0,16% din totalul persoanelor implicate în bacalaureat care sunt suspectate de fraudă, cifră care şi ea ar fi comparabilă cu cele din anii trecuţi. Mă tem însă că, atunci când e vorba de corupţie, procentajele nu ne prea ajută. Ceea ce s-a întâmplat anul ăsta, cu zeci de poliţişti şi procurori descinşi într-un liceu, este fără precedent.

Discuţiile din spaţiul public s-au concentrat asupra eventualelor abuzuri care s ar fi produs în timpul anchetei penale. E o temă la care nu mă voi referi aici, pentru că îmi lipsesc informaţiile necesare şi prefer să aştept rezultatele investigaţiilor pe care (sper) le vor întreprinde Consiliul Superior al Magistraturii şi Ministerul de Interne.

Problema principală mi se pare mai vechea temă a corupţiei din instituţiile publice, devenită acută în sistemul de educaţie, unde gravitatea actelor creşte exponenţial. Un adolescent care învaţă în şcoală cum să dea mită, cum să profite de coruptibilitatea celui care ar trebui să fie model de corectitudine, nu prea are cum să nu devină, la rândul său, un corupător sau un corupt. Corupţia din şcoli este elementul care asigură reproducerea şi amplificarea fenomenului de la o generaţ