Cel mai nou film al lui Giuseppe Tornatore intra in lumea evaluatorilor si a licitatiilor de arta pentru a construi drama romantica a unui om care devine victima propriilor iluzii estetice. Cand il ai pe Geoffrey Rush in rolul principal, poti fi sigur ca masina merge aproape singura. Dar n-ar trebui sa te bazezi doar pe asta.
Giuseppe Tornatore (ramas in mintea multora ca autorul lui “Cinema Paradiso”) imagineaza o poveste din zilele noastre petrecuta exclusiv intr-o lume la care majoritatea dintre noi nu avem acces: opere de arta scumpe, licitatii cu doamne stafidite sub machiaj, restaurante luxoase, apartamente care arata ca niste hoteluri, chelneri binecrescuti si clienti care vorbesc din varful buzelor.
In aceasta lume traieste, ca sub un clopot de sticla, Virgil Oldman. Numele de familie ii tradeaza nu doar varsta, ci si ansamblul unor reguli de conduita care il tin departe de lumea reala si care par din alta epoca. Prin intermediul unui prieten care liciteaza la fiecare noua sedinta (prieten interpretat de Donald Sutherland), Oldman a achizitionat in timp atat de multe portrete feminine incat a umplut cu ele un salon inalt. Aceasta pare sa fie singura lui experienta cu sexul opus.
Doar picturile beneficiaza de atingerea degetelor lui Oldman. In relatiile de zi cu zi acesta poarta manusi fine de piele, si atingerea omeneasca ii provoaca repulsie. Locuieste singur, intr-un apartament imens lipsit de urme de viata. Nici o soseta aruncata pe jos, nici o farfurie murdara lasata pe masa – totul e perfect.
Data fiind mizantropia acestui estet indragostit in mod aproape pervers de figurile feminine pe care le acumuleaza in camera-safe din spatele dulapului cu manusi, e greu de crezut ca el se va imprieteni cu un tanar mecanic (Jim Sturgess) care, in timp, ii devine si confident.
Filmul te cuprinde ca o
