“Mă numesc Viorel Buzoianu şi sunt tatăl unui copil diagnosticat cu autism”. Fraza asta – de fiecare dată cu alt nume – am auzit-o de vreo 10-12 ori. Parcă ne-am fi înscris într-un club anonim de sprijin. Ceva ca... AAA.
Fiind vorba despre un spectru foarte larg de tulburări, fiecare caz de autism e unic, în felul său. Cum fiecare familie e unică, iar deciziile pe care le iau, părinţi (şi bunici) ţin cont de situaţii diferite. Şansa lui “Găbiţu”, puştiul lui Viorel Buzoianu, pare să fie sora lui mai mică. Vara asta, au terminat împreună grădiniţa. La toamnă, pentru prima dată în ultimii ani, nu vor mai merge de mână la şcoală. Gabi va ajunge într-o şcoală unde există o clasă specială pentru copii ca el. Sora lui e înscrisă la şcoala gimnazială din cartier. Cu Gabi va rămâne însă... umbra lui. “Shadow” – i se spune în limbajul terapeutic, specific pentru copiii cu autism. Însoţitorul care e acceptat, alături de copil, în sala de curs, pentru a-i explica uneori cerinţele, pentru a-i da un impuls, alteori, pentru a continua, discret, terapia ABA şi în mijlocul colegilor lui, ajutându-l să se integreze. În cazul lui Gabriel Buzoianu, “umbra” este, cel mai adesea, mama lui, care a renunţat la un job de 3-4 ori mai bine plătit pentru a fi asistentul lui personal, pentru un salariu un pic mai mare de 600 de lei. Alteori, “umbra” este unul dintre terapeuţii cu care băiatul lucrează de la vârsta de 3 ani şi jumătate. Acum, are aproape 8 ani. Dar, într-un fel, “umbra” lui şi tovarăşa lui de joacă, şansa lui să se integreze, a fost şi sora lui mai mică. “De multe ori, atunci când i se părea că vreunul dintre copiii de la grădiniţă nu se poartă frumos cu fratele ei, ea sărea să-l apere, le spunea celorlalţi cum să se poarte cu el ca să nu-l rănească”.
Povestea lui Gabriel Buzoianu a început în urmă cu aproape 6 ani. “Avea cam doi ani când am observat
