Înainte de a scrie câteva cuvinte despre cartea lui Adrian Năstase- „Lumea. americanii şi noi”(*)-, să notez un fapt asupra căruia se trece prea uşor. Mă refer la percepţia publică asupra unei relaţii - „americanii şi noi”-, relaţie care a înregistrat, în perioada postbelică, o evoluţie sinuoasă. De la speranţa (până la urmă, vană!) de la începutul anilor*50-„vin americanii şi ne scapă de ruşi”-, la zilele de 2-3 august 1969, când Richard Nixon devenea primul preşedinte american care vizita România, prima ţară socialistă vizitată de un preşedinte al Statelor Unite după încheierea celui de-al doilea război mondial, de la curcubeul care a apărut în ziua de 23 noiembrie 2002, când preşedintele George Bush anunţa  că Româna fost invitată să intre în NATO, ceea ce i-a permis înaltului oaspete emoţionanta remarcă „Dumnezeu zâmbeşte Bucureştiului”, până la intempestiva deplasare, în vara anului trecut, a unui emisar special al administraţiei americane anume spre a-l susţine pe cel pe care românii nu îl mai vroiau în fruntea statului- acesta ar fi, în linii mari, traseul sinuos al imaginii publice a binomului „americanii şi noi”.Care a devenit dintre „subiectele care macină spaţiul românesc în fiecare zi”, alături de alte „teme grave care se perpetuează ca întrebări fără soluţii aparente”, după cum îndreptăţit notează Adrian Năstase.

 Se simţea, atunci, nevoia unei abordări din surse de primă mână, temeinic argumentate, care să contureze datele esenţiale ale acestei problematici şi, mai ales, să ajute „mediul profan” ( ca să zic aşa!) să şi formeze o imagine mai apropiată de realitate. O imagine eliberată de tarele, mai vechi sau mai noi, ale unor abordări emoţionale sau ale unor clişee partizane, ceva de genul „ori-ori”. Este ceea ce şi-a propus şi a reuşit Adrian Năstase în cartea sa: să suprindă „drumul de la rezervă la dialog, de la disponibilitate formală la