Că peisajul mediatic românesc îl revoltă pe Gabriel Liiceanu mi se pare firesc. Bizară este, însă, confuzia între cauză şi efect pe care o comite distinsul nostru intelectual public, dând vina pe presă pentru starea deplorabilă a naţiunii. O confuzie indusă şi cultivată sistematic de politicieni, mereu dornici să scape de mesajele incomode împuşcând mesagerul.

Da, mesagerul este muribund. Agonizează de mult şi urât, strivit între două tipuri de crize globale şi apetenţa pentru manipulare a clasei politice autohtone. Tabloidizarea nu este, însă, un fenomen românesc. Este o soluţie de supravieţuire care câştigă teren oriunde presa este considerată strict o afacere. Dar presa nu este doar o afacere ca oricare alta. Este şi un pilon al democraţiei. Ea trebuie să furnizeze informaţii şi spaţiu de dezbatere pentru toţi cetăţenii. Fără ele, statul de drept pur şi simplu nu poate exista. Sau este doar o butaforie. Din nefericire, vocaţia socială a presei nu mai este deloc rentabilă economic. Revoluţia on-line a propagat o idee pe cât de falsă, pe atât de primejdioasă: aceea că informaţia e gratuită. De fapt, e o marfă foarte scumpă. Gratis se dau doar reclamele şi fonfleurile. Devastată de recesiune, piaţa de publicitate nu mai poate acoperi costurile unor produse media de calitate. Instituţii de presă prestigioase au fost obligate la compromisuri.  Mari agenţii internaţionale şi-au închis, cu zecile, birourile regionale. Corespondenţii permanenţi au devenit un lux pe care aproape nimeni nu şi-l mai permite, nici măcar în Occidentul dezvoltat. Ştirile externe sunt cele mai scumpe. Şi iată-ne în plin paradox: într-o lume tot mai globalizată, presa devine din ce în ce mai autistă, mai concentrată pe local, pe minor, pe superficial. Statele civilizate caută soluţii. În Franţa există încă de pe vremea lui De Gaulle un sofisticat şi foarte costisotor sistem de subvenţi