Bătrânul din faţa mea se apropie de suta de ani. Cu cât înaintează în etate, cu atât trupul i se micşorează. Fiecare zi adăugată înseamnă descreşterea corpului. Vorbeşte moale, atent la limpezimea frazei. Figura sapienţială nu-şi schimbă deloc expresia. Aţi observat că vârstnicii nu mai ştiu să râdă ? Ori nu mai pot ? Sau, la capătul vieţii, râsul e considerat obscen ? Sunt imobili, asemenea sfincşilor, şi se sfiesc să zâmbească. Senectutea usucă până şi glanda bucuriei, nimic nu scapă nepustiit la scăpătat. Cineva îl iscodeşte pe bărbatul chipeş cândva dacă râvneşte la anumite mâncăruri, dacă are pofte. “Şi dacă am pofte, ce, nu am răbdare ?” răspunde dezarmant nonagenarul resemnat. Vasăzică, răbdarea e virtutea de pe urmă, chipul neputinţei în satisfacerea plăcerii. Moartea ne găseşte sătui de răbdare, nemernica ! Rostuiţi în răbdare… de parcă ne-ar fi utilă dincolo…
Părăsesc în grabă clădirea tribunalului. În spate, o voce stinsă susură ceva nedesluşit. Întorc capul şi zăresc o femeie împovărată de ani. Este elegantă, cu o rochie înflorată, de vară, şi cu pălărie albă de paie, s-o apere de soarele năucitor. Are trăsături fine, timpul nu le-a alterat defel. ”Vă rog, ajutaţi-mă să cobor treptele !” o aud ca prin vis. “Permiteţi-mi să vă ofer braţul meu, stimată doamnă !”, se iveşte de nicăieri un octogenar zvelt. Păşeşte drept ca un aristocrat de modă apusă. Bătrâna îl îngăduie cu duioşie şi surâde tinereşte. Îi însoţesc de la distanţă cu privirea şi mă gândesc că, odată, au avut 20 sau 30 de ani, că iubeau şi erau iubiţi... Dumnezeule, sunt atât de frumoşi în gestul acela aparent mărunt ! Ea şi el, braţ la braţ, doi oameni fără vârstă şi amintirile lor... şi frica de implacabil, probabil.
Altminteri, bătrâneţea este aidoma amnistiei, comunitatea căreia îi aparţii îţi iartă orice păcat trecut. Îţi este îndeajuns decrepitudinea trupulu
