Sofisticăriile care te pot lăsa când ţi-e lumea mai dragă cresc trena nostalgicilor. Sau, mai bine zis, a celor exasperaţi de fragilitatea întocmirii.
Mic egoism auctorial, ştiu, dar cazul – minor şi anecdotic – are şi un palpit mai larg, e minim simptomatic, după părerea mea. Iată despre ce este vorba. Urcat deunăzi într-un vagon, deschid laptopul să revăd un text recent, de vreo douăzeci de pagini (Times New Roman, 12). Tastez câteva rânduri, după care, incredibil, textul începe a se şterge singur, de la coadă spre cap, literă după literă, şir după şir, fără să pot interveni în vreun fel. La redeschidere (cu infinite nădejdi, evident, că se va fi remediat cumva) – o singură pagină, goală! Am căutat febril pe unde ştiam că se mai poate păstra vreo copie – nimic. Competenţele mele în materie de calculatoare şi softuri nărăvaşe sfârşesc cam pe aici. Nici nu n-am ambiţionat, de altfel, să fac paşi mai departe: încă nu l-am citit pe Proust până la capăt, vorba unui bun prieten catedratic. Meşterul căruia i-am sunat în sinceră (mai trebuie să spun?) disperare de cauză zice, placid, că nu-i bai, există programe de recuperare, să vin cu unealta la el. Vor fi existând, nu neg, şi poate că au şi o eficienţă de apreciat. Dar, până se tâmplă minunea, trăiesc cu dispariţia aceasta uluitoare, cu senzaţia aproape fizică a golului în care s-au resorbit, cine ştie prin ce renghi digital, o seamă de cuvinte migălite cinstit, trebuie să mărturisesc, vreme vreo două luni bune.
Normal că primul gând după una ca asta e legat de fragilitatea lumii contemporane. Supertehnologizare şi, ca atare, confort nesperat în, să zicem, era maşinilor mecanice de scris (am avut un Traveler – câteva ore de zdupăceală pe clape te oboseau cumplit), da. Dar cu ce preţ? Pot spune sigur: cu preţul unor pierderi subite şi irecuperabile. Am mai pierdut odată, în urmă cu vreo câţiva ani (când la
