Oriunde m-aş uita în jur, am impresia că este dezordine, chiar debandadă, ape foarte tulburi, în care mişună peşti de toate speciile, de toate culorile, de toate mărimile. Mai am şi impresia că majoritatea celor din jur se simt foarte bine în mediul acesta în care funcţionează doar instinctele dublate de comandamente simple: dă şi fugi, maieul e mai aproape decât cămaşa, o mână o spală pe cealaltă, capul plecat...

În teoria haosului, în mod logic, la periferia oricărei zone supravegheate există, statistic semnificativă, tendinţa de structurare, de ordine, dar în lumea noastră profană, la îndemnul lui Big Brother, acolo se depune un efort deosebit pentru a menţine agitaţia. Poate că dezgustul pentru ordine vine, în mintea unora, ca o opoziţie atavică faţă de „ordnung-ul” impus cu forţa şi gustat la începutul secolului trecut, faţă de toate „revoluţiile culturale” băgate pe gâtul celor din fostul nostru lagăr roşu...dar, cu toate aceste circumstanţe atenuante, ordinea ar trebui să fie, alături de gândire, instrumentul principal pentru a ne uşura viaţa şi pentru a fi, poate, mai fericiţi.

Ordinea înseamnă lumină, curăţenie, sinceritate şi cred că ar duce şi la un alt mod de comunicare, ne-ar permite să scoatem din mlaştină şi din negură modelele adevărate de care este atât de mare nevoie pentru a scăpa de butaforia consumistă care ne-a năpădit şi care în curând ne va sufoca.

Bineînţeles că, după un exerciţiu atât de îndelungat, au apărut maeştrii organizării... dezordinii, tot mai căutaţi şi extrem de bine plătiţi, care şi-au creat instituţii şi mecanisme de control individual şi de masă. Şi nu cred să existe altă naţie în afară de noi care să manifeste un dispreţ atât de suveran faţă de ordine, să fie capabilă să piardă timp şi energie pentru a-şi face propriile seturi de reguli, iar şi iar, şi iar, exclusiv în funcţie de micile intere