Este al treilea an când festivalul vâlcean Ariel InterFest se bucură de prezenţa cunoscutului regizor. Purcărete nu poate uita, se vede treaba, că aici a găsit în ani grei şi tulburi, dragoste adevarată de teatru, prietenie şi un aer curat , la propriu şi la figurat. A fost mai întâi acel Teatru popular al lui Goange Marinescu pe unde a trecut şi Dan Micu, alt mare prieten al vâlcenilor
Pe vremea aceea, acolo a fost posibil un spectacol ca Decameronul, unul dintre cele mai frumoase ale regizorului Silviu Purcărete apreciat azi pe tot mapamondul. A venit apoi epoca Doinei Migleczi şi a Teatrului Ariel pe care fosta actriţă din trupa Popularului l-a moşit făcându-l să se nască din nimic. Într-un parc numit Zăvoi despre care se spune că l-a inspirat pe Caragiale în Scrisoarea pierdută, într-un fost conac, cu o sală de teatru cât sufrageria bunicii e azi sediul Teatrului Municipal Ariel, pe care Primăria Vâlcea se poate bizui .
Generos şi sentimental Silviu Purcărete i-a apreciat dintotdeauna directoarei Migleczi nebunia şi i-a dat curaj fiindu-i alături în multe împrejurări creatoare de tradiţie, cum e şi acest festival . Într-un filmuleţ produs de Maestru, istoria acestei aventuri întemeietoare arată ca un poem de inimă albastră, a cărui protagonistă, Domna cu pricina, e o Traviată abandonată pe o bancă într-un parc de unde contemplă perspectiva scaunelor goale şi a scândurii reci pe care se plimbau în voie câinii comunitari (imaginile absolut memorabile mi-au amintit de filmul Moliere al Arianei Mnouchkine, cu scena aceea ambulantă purtată de vânt la marginea unei prăpăstii).
Vremurile evocate de imaginile din film au rămas în urmă cu vreo zece, unsprezece ani. Nu că teatrul şi-ar fi dobândit între timp ce merită - edificiul nou construit la Râmnicu Vâlcea, ultramodern şi încăpător, aparţine altora, numitului Teatru Anton Pann subvenţionat de Consili