„Prezicerea este foarte grea, mai ales când e vorba de viitor.” (Yogi Berra)

Istoria înaintează lent. Există o inerţie şi o aproape comoditate de înţeles, deşi ritmurile sunt diferite la diferitele popoare. Totuşi, în răstimpuri apar fenomene de accelerare când istoria se grăbeşte. Evoluţia este deci întreruptă de revoluţii. Acestea din urmă pot fi determinate de apariţia şi aplicarea unor idei, de străpungeri tehnologice semnificative, de procese demografice, evenimente naturale ş.a. Intenţionez să analizez aici, ceva mai pe larg, vectorul tehnologic, desigur nedespărţit de ceilalţi, cu care se potenţează reciproc şi îşi amplifică reciproc efectele.

După opinia multora, revoluţia adusă de noile tehnologii actuale depăşeşte cu mult importanţa şi semnificaţiile Renaşterii italiene. Utopia, inclusiv cea tehnologică, a fost mereu pentru omenire o dorită poartă de scăpare din condiţia umană. Lumea a secretat mereu utopii, ca forme de vis, pentru a face realitatea mai suportabilă şi a-şi întreţine speranţa. Utopismul tehnologic contemporan reprezintă într-adevăr o ridicare radicală a mizei, pentru că face din om o componentă înlocuibilă în sistem, vorbindu-se pentru prima dată despre „viitorul post-uman” şi/ sau „post-pământean”, pentru că tehnologia – se spune – va face posibilă mutarea pe o altă planetă, sau despre schimbarea de nerecunoscut a acesteia. Adepţii optimismului tehnologic susţin că, până în 2030, inteligenţa non-biologică o va depăşi pe cea umană. Trupurile noastre vor prezenta astfel o nouă versiune: 2.0., conţinând upgradări spectaculoase. Condiţia super-umană, să-i spunem aşa, în care „raţiunea de judecată” nu va mai aparţine doar oamenilor.

Oricum, schimbarea condusă de tehnologie a mărit mult dinamicitatea, ritmul evoluţiei. Mai mult, corect stăpânită, tehnologia va permite să construim, sau să reconstruim mai curând lumea pe care o