„Când eram mai tânăr şi la trup curat” şi beam orice crezând că totul e la fel de bun, m-am dus la Capşa. Era prin 1975. Acolo am descoperit un vin roşu senzaţional livrat la nişte sticluţe svelte precum cea de trei sferturi, dar cu conţinutul cărora umpleai un singur pahar. Fiole. Atrăgătoare. Şi de neuitat.
Nu spun câte am lăsat goale şi cât costat. Dar, am rămas cu gustul asociat. Cu nişte tag-uri, cuvinte-cheie pe memoria limbii: fiolă, vin roşu, excelent, Sâmbureşti.
De atunci, în mintea mea şi în implacabila memorie a limbii, a gustului - ca să nu dau naştere la interpretări ludice şi lubrice, mai am şi cititori, 2-3, golani, nu intelectuali de rasă, conaisseurs... - Sâmbureştiul egalează pentru mine Visul American, Fata Morgana... Căci, rar am mai avut de atunci prilejul a-l întâlni.
Sâmburi-m-aş şi n-am cui!
Până prin 2000 nu am mai gustat aşa ceva. Doar l-am evocat, visat, dorit. Apoi, am aflat că el merge numai la export. Lucrând ca şef al revistei Centrocoopului şi devenind membru în Cooperativa Scorniceşti, ca vechi pământean pe linie paternă din Spineni, am redescoperit o sursă de Sâmbureşti. Nu o divulg nici acum. Vinuri vechi. Băbească. Fetească. Cabernet. Şi un soi alb... M-am lăfăit în cabernetul sâmburesc până când am rămas numai cu dorul. Şi, cu pierderi de sânge pe nas.Realmente. Aveam tensiune şi vinul roşu mi s-a interzis. Ultima sticlă am băut-o cu Gheorghe Zamfir şi regretatul pictor Vasile Chinschi la un grătar, la mine, în Giuleşti, într-un entuziasm de-a dreptul artistic. Al lor. Ani buni nu am mai pus gura pe cabernet, pe roşu. M-am devotat Crâmpoşiei.
Dar, acum câţiva ani, mă invită la o degustare prietenul Sergio Faleschini, pe care l-am cunoscut la reuniunile viticole organizate de regretatul Victor Surdu. Implacabil, vinuri roşii... din care sorb şi...nu am hemoragir. Încerc prudent. Nimic. Forţez un litru
