Viaţa lui Nelson Mandela, sensul acesteia, gîndurile, trăirile, faptele, spusele şi relaţiile lui Mandela, înţelese în unitatea lor, îmbogăţesc puterea reală şi imaginară a nonviolenţei practicate din iubire pentru demnitatea şi libertatea semenilor. Suferinţa majorităţii deposedate, obidite, bantustanizate (ne mai amintim bantustanele, „rezervaţiile“ care au ca scop diminuarea, şi nu înflorirea celor cuprinşi în ele) şi umilite în propria ţară, despre care unii colonişti spuneau, mai demult, ca „e foarte frumoasă, dar păcat că e locuită“, a devenit problema fundamentală a vieţii lui Mandela. A gîndit, a imaginat, a căutat, a negociat, a suferit şi a trudit pentru rezolvarea acestei probleme existenţiale; o problemă de identitate, de demnitate şi o posibilă fericire autoconstruită a celor cărora le aparţine prin naştere, cultură, idealuri, suferinţă şi dăruire. În timpul rezistenţei practicate în zona de directă confruntare cu răul societal, al rezistenţei morale practicate în izolarea închisorii (peste un sfert de secol!), al rezistenţei la ispitirile puterii atunci cînd a devenit preşedinte, dar şi al rezistenţei la încercările de idolatrizare din perioada postprezidenţială, lumea a văzut şi a recunoscut că Mandela este un mit. Un mit, aşa cum scrie Lucian Boia (Istorie şi mit în conştiinţa românească), adică o creaţie umană care poartă „un adevăr esenţial“ şi are „un sens profund simbolic“.

Nelson Mandela aparţine unei genealogii a rezistenţei nonviolente întemeiate raţional, moral, transcendental şi caracterial, care-i cuprinde pe Socrate, Jan Hus, Henry David Thoreau, Mahatma Gandhi, Jan Patočka, Martin Luther King, Desmond Tutu, Vaclav Havel, Aung San Suu Kyi, Liu Xiaobo. Genealogia aceasta îi cuprinde pe mult mai mulţi, inclusiv pe cel pe care Mandela îl numeşte cu respect „Chief Luthuli“ – Albert Luthuli, Premiul Nobel pentru Pace în 1960, pen