Va mai dura până să avem în ţară acea masă „critică” de cetăţeni nedispuşi să se mai lase amăgiţi de nişte politicieni plini cu promisiuni electorale, dar fie incapabili, fie de-a dreptul nedispuşi de-a le şi onora – şi asta ba din incompetenţă, ba din egoism rapace.
Recent, m-a contactat un fost coleg de liceu şi doi ani chiar de bancă. Aflase de la fratele lui (care a fost la lansarea cărţii Privind înapoi prin fereastra bucătăriei de Dagmar Dusil la Librăria Humanitas din Sibiu, carte ce a apărut anul acesta în traducerea mea la Curtea Veche) că eram în zonă (la Amnaş, adică). Şi a venit să mă viziteze la Amnaş.
Nu ne mai văzusem de 23 de ani (de la prima întâlnire de clasă, în 1990 – şi ultima la care eu am participat). Nu ştiam mai nimic despre ce făcuse el în viaţă – el, desigur, a putut să afle câte ceva din presă şi de pe net despre preocupările mele.
Am aflat că după doar un an ca profesor de fizică (studiase la Cluj) undeva într-un sat de prin Oltenia (făcea zece ore de la Sibiu până-n satul vâlcean), a hotărât să emigreze în Germania. Unde, ca mulţi alţii, s-a reprofilat – în cazul lui: pe informatică. După 1990, s-a gândit la un moment dat chiar să se-ntoarcă în România, la Sibiu (unde au rămas părinţii şi fratele), dar a renunţat repejor la idee: evoluţiile de aici nu erau defel încurajatoare în sensul acesta. Idee retrezită de aderarea ţării noastre la UE, în 2007, dar parcă lucrurile tot nu evoluau într-o direcţie europeană scuturată de groasele umbre balcanice. Şi cine-l poate contrazice?
- Anul acesta, mi-a spus, vreau să stau trei săptămâni doar cu ai mei. Sunt bătrâni, iar mama a devenit tot mai uitucă... Cum ţi-am spus, chiar m-am gândit la o întoarcere în România, dar ori de câte ori vin să-i văd pe ai mei, realităţile din jur mă trezesc repejor înapoi la realitate... În Germania, cel puţin ştiu cu ce se mănâncă realitate