„Bani, bani şi iar bani! Numai bani vor patrioţii ăştia… pentru bani îşi vând mamă, tată şi chiar pe Dumnezeu!”. Aceste cuvinte le rostea Gogol prin gura lui Axenti Ivanovici, un personaj fabulos, un funcţionar care îşi pierde minţile din cauza sărăciei, a nedreptăţilor şi a umilinţelor – „Însemnările unui nebun”.

Aud mereu acelaşi refren: timpurile s-au schimbat, trăim alte vremuri, tentaţiile sunt din ce în ce mai mari, oamenii au sărăcit, o duc tot mai greu.

Paradoxul este că nu cei ajunşi la limita mizeriei ajung să fure, ci aceia îmbrăcaţi în uniformele puterii. Au liberă trecere la cazanul cu oportunităţi? Săracul fură o pâine, bogatul milioane de euro…. Încerc să extrapolez.

Paradoxul este că nu cei ajunşi la limita mizeriei ajung să fure, ci aceia îmbrăcaţi în uniformele puterii.

Câţi copii săraci şi câţi dintre cei cărora nu le lipseşte nimic au pierdut bacul? Nu este o întrebare retorică. Mi-ar plăcea să ştiu. Problema învăţământului se discută de ani buni, în gol. Nimeni nu a venit cu o propunere simplă, normală, de bun- simţ.

Mama mea, care a facut liceul „Carmen Sylva”, ne povestea că pe lângă uniforma obligatorie, fetele trebuiau să îşi ascundă părul într-un fileu, pe care dacă nu îl aveau erau aspru pedepsite. Un fir de păr rebel dacă ieşea din fileu trebuia să părăseşti clasa. Aceasta era doar o măsură printre multe altele, de care elevele trebuia să ţină cont pentru a nu fi exmatriculate. Au dispărut uniformele, dar în schimb au apărut în clase telefoanele mobile, iarba, ţigările, iar elevilor li s-au făcut tot felul de „favoruri” doar, doar vor da randamentul aşteptat.

Câtiva tineri intervievaţi pe strazile Parisului în legătură cu uniformele au fost de parere că: „uniformele şterg diferenţele dintre bogaţi şi săraci”, „ne diferenţiem în clasă şi prin gesturi, prin felul în care vorbim nu numai prin îmbrăcăminte”