Nu vă ascund că am un oarecare sentiment de satisfacție constatând starea de balamuc suprem din Partidul Democrat Liberal. Nu pot uita obrăzniciile yesmenilor de altădată ai lui Traian Băsescu, de pe vremea când puterea li se urcase la cap. Nu le uit și nu le iert. Fără discuție că disprețul dintr-o bucată pe care îl nutream atunci pentru soldații fără coloană vertebrală ai Cotroceniului s-a mai estompat. Ajunși în opoziție, oferă de ceva timp încoace un spectacol ca de revistă, spectacol care-ți provoacă măcar zâmbete, dacă nu hohote de râs.
Uitați-vă la comedia din PDL Argeș! Savurați-o! Mircea Andrei, ca un copil mare, într-un exercițiu de-o imaturitate politică ce mă duce cu gândul taman la săriturile ca de minge ale lui Geoană în seara în care s-a crezut președinte, a ales să iasă din partid nu cu demnitate, ci regizând o răzbunare de lady gâgă. A vrut tămbălău. A optat pentru zgomot. Pentru scandal.
De ce? Știa prea bine că excluderile primarilor nu sunt posibile. Că Vasile Blaga nu este un papă-lapte care să accepte joaca lui de individ rănit. În definitiv, despre asta e vorba: frustrare. Mircea Andrei și-a luat atât de multe bobârnace într-un an de zile, încât pur și simplu nu a mai fost în stare să gestioneze rațional, cu luciditate, o situație pe care simțea că nu o mai poate ține sub control. Ultimul bobârnac, neprimirea sa în conducerea centrală după ce l-a sprijinit pe Blaga să își păstreze supremația în partid în dauna lui Băsescu, l-a determinat nu doar să renunțe, ci, mai ales, să plece cu strigăte și pocnete.
Ca o damă înșelată în dragoste și care știe că nu mai are cum să-și recâștige iubitul, Andrei a vrut să pârjolească totul în jurul lui. A făcut-o visceral, la furie, pentru că, de-ar fi fost detașat și cu capul pe umeri, ar fi demisionat fără tot acest show inutil. Și-ar fi dat demisia în liniște, explicându-le public v
