Încet încet, observ că încep să nu mai am umor. Privind în jur, altădată, părea simplu ca din întâlnirea dintre privirea mea şi oamenii din jur, atitudinile, gesturile, vorbele lor să se nască această "stare" de umor fără răutate, sănătos, imediat, una dintre cele mai elegante manifestări ale inteligenţei umane.

Oi fi de vină eu, m-am gândit; îmi slăbeşte mintea. Privirea şi spiritul meu s-au obişnuit într-atâta cu veşnica degradare a atitudinii umane, încât nu mai pot schiţa nici măcar un zâmbet. Dar, cu siguranţă că nu e numai asta. Cu toate că n-am încercat, din lipsă de vocaţie, să fac drept scop al vieţii mele eroismul, cu tot drumul devenirii impuse, întotdeauna m-a speriat gândul că aş putea dezamăgi. Cum lipsa ţelului de a deveni erou m-a salvat de posibilitatea de a deveni un fanfaron infatuat, m-am mulţumit, laş şi pasiv, cu posibilitatea ironiei şi a autoironiei. Însă, cum spuneam, pe zi ce trece oamenii nu mă mai amuză, ci mai degrabă mă îngrijorează.

Falsitatea lor tâmpă şi, mai ales, superficialitatea sunt revoltătoare. Şi nu aceea conştientizată, "jucată", aleasă, de obicei, ca mod de a deveni - ce altceva decât un erou, mai mare sau mai mic, al propriei vieţi? - ci mai ales cea în care mulţi oameni (din nefericire atât de mulţi tineri!) trăiesc ca şi cum ar trăi în propria piele, în propriul destin, în propriul trup. În fapt, trăiesc destine care nu sunt ale lor: seamănă unii cu alţii până la calchiere şi trăiesc o fantasmă comună: fac un scop din chiar "trăirea vieţii". E suficient să priveşti o fotografie dintr un club: tineri semidezbrăcaţi, transpiraţi, ameţiţi de alcool, cu mâinile ridicate. Împietrirea acelei imagini te face să crezi că s-au adunat, dezbrăcaţi, ca să se ofere unui monstru devorator care nu apare în fotografie... Dar apare în viaţa lor. Şi, din nefericire, în mai toate cazurile îşi duce devorarea până la capăt. @N