L. Tokes este un cetăţean român, care trăieşte cu trupul în România, dar cu sufletul la Budapesta. Altfel spus, el stă cu chirie în România, ca şi cum ar fi în deplasare aici, urmând să se întoarcă acasă, în ţara lui dragă sufletului, dar nu cu mâna goală, ci chiar cu o bucaţă din ţara-gazdă. „Parcă i-ar sta mai bine Transilvaniei dacă ar fi lipită de Ungaria”, visează el frecându-şi intens palmele.
Când a aprins flacăra (hai să-i zicem) revoluţiei pe la Timişoara, în 1989, cineva mi-a zis: ”Popa ăsta, ungur, este extraordinar!” Amândoi – doi proşti. Am crezut atunci că popa cel cu fustă se gândeşte la binele României. Dar, nu numai noi am gândit aşa, ci şi luminate feţe din fruntea ţării, care au hotârât la un moment dat să-l facă un fel de mână-dreaptă pe lângă mai-marele Parlamentului european. Şi ei, sărmanii conducători, tot nişte....(n-am spus-o, nu pot fi acuzat-s.a.).
Când s-a văzut în vârful piramidei democraţiei europene, româno-ungurul nostru, ameţit de înălţimea funcţiei, cum se întâmplă când atingi vârfurile munţilor Himalaia, s-a făcut că a uitat de unde a plecat. Au urmat numeroase atacuri la adresa ţării de adopţie (sau ”mamă”?), unele fiind făcute chiar după îmbrăţişări însoţite de trosnituri ale oaselor cu cei care l-au sprijinit să ajungă la Bruxelles, în condiţii de vagon clasa a I-a.
Un singur exemplu, din mai multe, ne este suficient: L. Tokes a declarat că, pentru el, Ziua Naţională a României e o zi de doliu. Toată lumea, inclusiv cea cu adevărat europeană, a rămas consternată. Şi România a simţit acelaşi lucru, la care s-a mai adăugat şi un sentiment de revoltă, dar care s-a stins ca flacăra unui chibrit la cimitir, când vrem să aprindem o lumânare şi bate vântul.
Mai nou, domnul pastor a declarat că Transilvaniei ar trebui să i se acorde un statut de protectorat din partea Ungariei mici, pentru a se face mare. I-a sol
