Un istoric de formaţie şi de vocaţie, Traian D. Lazăr, după ce s-a impus cu cercetări obişnuite (unele didactice) în domeniu, a atacat cel puţin două teme insolite, care ar fi meritat o receptare pe măsură din partea comentatorilor. Iuliu Maniu şi serviciile secrete, volum apărut în 2006, este un adevărat roman detectivist, care urmăreşte, cu tot palpitul, implicarea liderului liberal (pe parcursul anilor 1940-1944) în încrengătura secretă care trebuia să ducă (şi a dus) la „întoarcerea armelor” şi alăturarea României naţiunilor care luptau împotriva Germaniei naziste.
Căpătând deja dexteritatea conexiunilor „ce ne înfăţişează problema studiată într-o nouă ipostază”, istoricul ne-a pus pe masă, în 2011, Jurnalul regelui Mihai I de România, un op masiv, care, în acest prim volum, cuprinde doar primii 19 ani (1921-1940) din existenţa Suveranului. Surpriza constă în faptul că regele Mihai n-a ţinut un jurnal (iar dacă l-a ţinut este, încă, secret), însă, evident, a fost, în epocă, subiectul celor mai multe referinţe şi comentarii, oficiale sau particulare, intime. Istoricul le-a asamblat, pe toate, într-o cronologie – conectată la multe alte evenimente simultane – rezultatul fiind un jurnal „al regelui” scris de cei din preajmă şi, poate, cu atât mai interesant.
Deocamdată suntem în istorie. Dar „munca asiduă de documentare, depistare şi adunare de informaţii” l-a dus pe cercetător (şi) spre alte domenii, cel literar părându-i-se nu doar mai la îndemână, ci chiar provocator, drept pentru care, după ce, prin ani, şi-a publicat textele în varii reviste, le-a adunat, acum, într-o carte de Noutăţi de istorie şi critică literară(Casa Editorială Demiurg Plus). N-aş zice că, în critica literară, TDL aduce noutăţi, dar istoria literară trebuie să-i fie recunoscătoare, cel puţin în ceea ce priveşte împrejurările morţii lui Liviu Rebreanu. Cu argumente irefutabile,