În cadrul unui interviu cu Răzvan Munteanu, profesorul Marius Văcărelu a încercat să ofere o analiză a importanţei politicii de soft-power, precum şi a lipsurilor pe care ţara noastră le întâmpină în domeniul diplomaţiei culturale, atrăgând atenţia în primul rând asupra necesităţii finanţării ICR, precum şi asupra nevoii de profesionişti care să lucreze pentru promovarea imaginii ţării noastre.
Domnule profesor, pentru început, să clarificăm un concept. Ce înseamnă soft-power? Aş defini soft-power ca un ansamblu de măsuri, idei, concepte care sunt folosite de către un stat pentru a-şi maximiza influenţa şi imaginea în rândul propriilor locuitori, dar şi în rândul altor state, fără a fi folosită forţa militară sau economică. Care sunt principalele modalităţi de promovare a soft-powerului? Principala modalitate de promovare a soft-power-ului se bazează pe identitatea dintre ce consideră un stat că este şi ce ceea ce este perceput că este. Pentru a se reuşi această identitate, se folosesc în general mijloacele culturale de tip extern: propagarea filmelor, artei vizuale în general, a muzicii şi a literaturii de către vehiculele pe care fiecare stat le are la dispoziţie: institute culturale, festivaluri, colaborări internaţionale între diferitele organe ce lucrează în domeniul artistic, precum şi orice metodă de valorificare a potenţialului de difuzare a mesajului artistic în propria ţară, precum şi în străinătate. De asemenea, se folosesc şi mijloacele interne, care se bazează în general pe întregul fenomen educaţional, în special universităţi – şi tot ce apare de aici. Astfel, universităţile sunt încurajate să aibă linii de studii pentru studenţii străini, se organizează conferinţe cu caracter cât mai deschis mediului extern, bibliotecile sunt aprovizionate cu literatura ştiinţitică a altor ţări – pentru a se putea realiza reciprocitatea, se încurajează schimbur