Locuiesc pe o stradă micuţă, cu sens unic. De fapt, nici măcar nu e stradă, ci "Intrare". Ieşirea nu e departe, căci strada e scurtă... Zilele trecute, când să mă avânt vitejeşte către casă, înainte de a da colţul de pe strada anterioară, mă opreşte un individ în salopetă de Apa Nova şi cu vestă reflectorizantă. Cică nu am voie. "E şantier. Ocoliţi!" Păi, cum să ocolesc? şi dau să-i explic. Locuiesc în zonă, iar din capătul celălalt nu am cum să intru. În plus, am maşina plină de cumpărături perisabile, başca un musafir agăţat în drum spre casă. "Cucoană, n-auzi că n-ai voie? E şantier!", s-a răstit la mine individul, trăgând dintr-o ţigară şifonată... Am ieşit din maşină şi am făcut câţiva paşi, dând colţul către străduţa mea. Undeva, într-o laterală, era săpată, într-adevăr, o groapă în asfalt. Mică, dar, iată, letală. În jurul ei - un excavator, o basculantă şi câţiva gură-cască în salopete identice cu primul (în România, faptul că ai salopetă nu te împiedică să fii gură-cască). "Ooooo, doamna Marina! Aţi venit să ne filmaţi?", au fost cuvintele cu care am fost întâmpinată de micuţul grup "statuar". Le-am explicat şi lor că locuiesc la câţiva zeci de metri şi că e musai să ajung acasă. Acum! În câteva minute, maşinile s-au reorganizat şi mi-au făcut un culoar prin care m-am strecurat. Deci, se poate!
...Până să ajung în apartament, i-am povestit musafirului despre o altă fabuloasă experienţă pe care am trăit-o, nu de mult, în Ţara Soarelui-Răsare. Locuiam, cu echipa de filmare de la TVR, la sediul Ambasadei României la Tokyo. Pe o străduţă mică, îngustă şi înghesuită unde cu greu puteau trece două maşini simultan. Era tot o străduţă cu un singur sens. Într-o noapte, când ne întorceam de la o filmare întârziată, am găsit strada cu susu-n jos: o armată de agregate îi răscolise măruntaiele, iar o mână de japonezi (tot în salopete!) forfoteau c