Cu doamna Antoaneta Ralian poţi să vorbeşti despre orice: cărţi, filme, tot ce se scrie în presa culturală, personaje literare, muzică, prieteni tineri şi, mai ales, despre cum nu şi-a pierdut pasiunea de-o viaţă. Traduce literatură cu aceeaşi plăcere.

Acum „îmblînzeşte“ frazele-mamut ale Virginiei Woolf. În cele cinci ore ale vizitei mele, am trecut de la un subiect la altul. Mi-a povestit şi despre cei doi mari duşmani pe care îi are: timpul şi singurătatea.

Am rugat-o să-şi amintească care au fost ciclurile de interdicţii care i-au marcat viaţa. După cum o să vedeţi, n-au fost deloc puţine. Dar cum acest subiect nu reprezintă decît o felie din destinul domniei sale, e un prilej să vă invit, dacă n-aţi făcut-o încă, să-i citiţi povestea în Toamna decanei, volumul de convorbiri cu Radu Paraschivescu (Humanitas, 2011).

Care sînt primele interdicţii de care vă amintiţi?

M-am născut într-o familie mic-burgheză, înstărită, şi am avut guvernantă, Frau Hermine. Din fericire, am avut-o doar vreo doi ani de zile. O şi văd în faţa ochilor – o fată bătrînă, uscată, îmbrăcată întotdeauna în culori sobre, cenuşii, şi care purta pe cap o bonetă albă, cu aripi, ca de călugăriţă. De la această Frau Hermine, de la care am învăţat puţină germană, mi-a rămas înşurubat bine în minte acest Das ist nicht erlaubt („Asta nu e voie“). Asta îmi zicea tot timpul, la fiecare şotie şi poznă copilărească pe care o făceam. Pentru mine, acest Das ist nicht erlaubt al acestei Frau Hermine fost prima interdicţie de care îmi aduc aminte.

Din fericire, perioada acestei guvernante n-a durat decît vreo doi ani şi apoi am intrat sub aripile mamei, care era o femeie inteligentă şi emancipată pentru vremea aia. Fuma, juca cărţi, avea o viziune mult mai deschisă. Aşa a început, pentru mine, educaţia mic-burgheză de acasă, făcută într-un spirit de bun-simţ: niciodată să nu spui