"Azi noapte, cand voi dormeati, am avut o vedenie. Am inteles temnita. Am vazut moartea si invierea temnitei. Am vazut pamantul deschizindu-se si inghitind inchisoarea. Pamantul si-a luat pamantul inapoi. Cu surprindere am vazut aparand in loc o biserica. La inceput era mica. Incetul cu incetul a crescut, asemenea unei flori. Cand a ajuns mare, cat temnita noastra, am intrat cu sfiala in ea.
Fratilor, nu sunt nebun. V-am gasit in biserica rugandu-va. Catapeteasma era obisnuita, avand pe ea sfintii care ne-au ajutat de atatea ori. Dar, pe pereti, nu mi-a venit sa cred... Pe cine am vazut in icoane? Erau de-ai nostri, imbracati in zeghe. Pe unii i-am recunoscut usor, pe altii mai greu. Aveau aura de sfinti. In spate, in iezerul cel de foc, i-am vazut pe cei care ne haituiau sufletele. Nu erau toti acolo, unii erau cu voi..." (Valeriu Gafencu - Sfantul Inchisorilor)
In aceste ganduri marturisite de Sfantul Inchisorilor, Valeriu Gafencu, este cuprinsa toata filosofia pe care se poate intemeia un demers corect de reevaluare si de condamnare a comunismului din Romania. Calitatea de victime a celor asasinati in zecile de inchisori si lagare de munca din Gulagul romanesc este nu atat una juridica, aflata sub incidenta legii penale si fara vreo perioada de prescriere, ci mai ales una spirituala, religioasa.
In inchisorile comunismului din Romania s-a murit din multe motive: pentru libertate, pentru demnitate, pentru Rege, pentru o convingere politica. Insa, mai presus de orice loialitate lumeasca, s-a murit pentru credinta in Hristos. Cei mai multi dintre detinutii politici torturati si asasinati de regimul comunist, daca nu chiar toti, au infruntat sadismul tortionarilor si au acceptat sa moara pentru ca erau animati de credinta crestina si pentru ca isi asumasera in intreaga lor fiinta valorile acesteia - credinta in vesnicia sufletului,
