Moţu Pittiş era îndrăgostit de teatru, de viaţă, de Beatles şi de Anda. Era un erou de teatru grec. Avea acea dimensiune care-l duce pe om sus spre partea lui sublimă, în sus, să se-nfrunte cu zeii. Şi-i linişte. Se luptă pentru ce e sfânt, pentru tot ce e drept. Era un răzvrătit şi un romantic.
Cum scrie Andrei Şerban în cartea lui, vorbind despre acel memorabil spectacol “Iulius Cezar” de la “Bulandra”, din 1968:
“Sfârşitul spectacolului transmitea puţină linişte prin cântecul duios şi liric al pajului Lucius jucat de Pittiş, care-şi cânta stăpânul, pe Brutus. Era ca un copil pierdut printre cadâne, care, ca să-şi dea curaj, fredona singur «Time oh time where did you go?».”
De altfel, lucrul cu Andrei Şerban a fost ceva misterios. Noaptea se făcea zi. Se discuta despre Meyerhold, Irotowski, mişcare, vis. Uneori prima repetiţie echivalează cu intrarea în cuşca de lei. Primii paşi “atunci când nimic nu e greu”. Acea perioadă de fragilitate artistică de care ne e atât de dor când suntem bătrâni.
În acel timp, la Zagreb “Şeful sectorului suflete” de Al. Mirodan, pus în scenă de Andrei Şerban, a luat toate premiile.
“Piesa era un vis dresat ca la circ de Domnul Nuţu şi Moţu Pittiş, medaliaţi. De atunci, din anii ’65, personalitatea lui s-a afirmat enorm.” A jucat roluri multe şi grele, a devenit una dintre “singuranţele scenice” de la “Bulandra”, cu o expresivitate şi percuţie deosebite. Era un mareşal al scenei. Tot ce făcea avea acel entuziasm rar, acea transă actoricească, acea pasiune fierbinte care duc meseria înainte.
Moţu a fost unul dintre “academicii”, unul dintre “olimpicii” scenei. De altfel, “olimpic” a fost mereu. Liceul “Lazăr” s-a mândrit cu el, aducându-i numele la fiecare sărbătoare. Ne-ntâlneam des la radio. Acolo repeta cu religiozitate, căci era unul dintre cei care ştiau că e nevoie de exerciţiu ca să atingi binele. @N_