Prescurtat, ele s-ar chema IMM-uri, adică întreprinderi mici şi mijlocii. Ele reprezintă, prin toată lumea, o bună parte din totalul locurilor de muncă şi suficient de mult din producţia globală, astfel încît să fie des invocate în discursurile politice de pretutindeni. În final, discuţiile se cam blochează cînd vine vorba de accesul la bani, deoarece capitalul necesar dezvoltării este, în general, în bănci iar acestea nu ascultă guvernele.

E drept, americanii mai au fonduri de investiţii specializate în plasamente de risc mai mare sau oameni de afaceri care din asta îşi cîştigă existenţa: din sprijinirea ideilor noi care pot aduce profituri mari. Pe la ei, se cheamă business angels. Aş traduce prin „îngeri păzitori ai micilor întreprinzători, aflaţi la început de drum.“ Deoarece majoritatea europenilor (nu îi vîr aici pe englezi) se uită cruciş spre fondurile de risc (riscul este un cuvînt de speriat în cultura economică a continentului) şi nu sînt prea dispuşi să finanţeze idei aparent trăznite (doar de aia sîntem Bătrînul Continent, pentru a fi mai conservatori), IMM-urilor nu le rămîne decît să apeleze la băncile comerciale, aflate la ananghie.

În atari condiţii, ce mai rămîne de făcut? Simplu. Salvezi băncile din bani publici pentru ca, mai apoi, acestea să treacă hotărît la creditarea firmelor mici, aflate în mare nevoie de bani. Comisia europeană aşa zice. Eu cred că planul nu are şanse de reuşită. Argumentul meu se numeşte Jeremie. Mama lui este tot Comisia europeană.

A avut trei fraţi, dar familia s-a tot mărit şi acum sînt, în total, şase vlăstare cu nume care încep cu J. Toţi ar fi trebuit să atragă băncile comerciale în caruselul finanţării europene. Jaspers, de exemplu, s-a dezvoltat frumuşel. El se ocupă de proiecte mai măricele, de infrastructură. În el s-au implicat Banca europeană pentru reconstrucţie şi dezvoltare şi Banca european