Ei, ba bine că nu! Cum să nu mă blochez şi eu? - le răspund celor care nu contenesc a se minuna cum de reuşesc să comit, zi de zi, câte un editorial fără să am pene de inspiraţie.
Sunt - îmi place să cred - un om extrem de conştiincios. Unii ar zice: „bolnav” de conştiincios. Genul acela care nu poate dormi noaptea dacă ştie că are de rezolvat o problemă a doua zi, în zori. De când am intrat în „ring”, problema mea sunt editorialele zilnice. Deşi nu risc concedierea, iar viaţa mea nu stă în această colaborare, a-mi scrie conştiincioasă „tema pentru mâine” a devenit un lucru la fel de firesc precum spălatul zilnic pe dinţi sau dădăcitul lui Victoraş. Un fel de... gest reflex! Dar cu inspiraţia nu-i de glumit! Ori o ai, ori poţi să baţi darabana cu degetele pe masă, ore-n şir, fără să-ţi vină! Căci ideile geniale apar când vor ele, nu când vrei tu. (Bine - veţi zice dvs. -, în cazul meu, ele nu prea apar niciodată!) Aşa că, DA, le răspund tuturor miraţilor, am şi eu momentele mele de pauză, zilele mele strâmbe, în care problemele cotidiene îmi alungă imaginaţia, îmi spală creierul, îmi aşază în mână un pix care refuză să patineze pe hârtie. Sau patinează împiedicat, făcându-mă să umplu tomberoane întregi cu cocoloaşe mototolite ce-ascund gânduri tembele. Tot astfel cum am şi zile în care gândurile curg şuvoi din mine, în chip de cuvinte. În care editorialele se scriu de la sine. Am însă şi unele în care mă aşez în faţa colii de hârtie sau a calculatorului (mărturisesc, prefer varianta clasică) şi privesc minute în şir către spaţiul alb din faţa mea fără să-i pot încredinţa niciun cuvânt. Măsor pereţii locuinţei mele, îmi găsesc din cinci în cinci minute de lucru prin bucătărie, mă bucur când sună telefonul, la fel cum mă bucuram când suna clopoţelul, la şcoală, scăpându-mă de supliciul unei ore nesuferite. Sunt zile când aş face orice numai să n
