În acest studiu arătăm că rata inflației și contul curent s-au comportat conform unor regularități istorice, odată ce criza internațională a atins România, în a doua parte a anului 2008.

Încă de la sfârșitul anului 2006, contribuția gap-ului pozitiv al producției la inflație era mai mare decât cea a anticipațiilor inflaționiste. Criza a schimbat această ierarhie. La diminuarea drastică a PIB au contribuit șocurile în cererea agregată și șocurile permanente și temporare în productivitate (Copaciu, 2013). Contribuția șocurilor de politică monetară la variația PIB au fost însă modeste (Copaciu, 2013).

Citeste mai jos un rezumat, iar in documentul atasat studiul complet

Căderea cererii agregate (și implicit a producției) a împins gap-ul de producție de la 9 la sută din PIB potențial în T2 2008 la -3,7 la sută în T1 2010. Această scădere a gap-ului s-a reflectat în diminuarea inflației de bază (cea sensibilă la variațiile cererii agregate) de 10 ori în perioada iulie 2008-martie 2010, de la 8,2 lasută la 0,8 la sută. Șocurile pe partea ofertei, mai ales la nivelul inflației produselor volatile, au împiedicat scăderea în aceeași măsură a inflației IPC, care de la 9,04 la sută a scăzut, în perioada menționată, la doar 4,2 la sută.

Dacă nu ar fi existat aceste din urmă șocuri, probabil că inflația ar fi scăzut la niveluri care ar fi adus în discuție posibilitatea deflației. Adâncimea gap-ului negativ al producției atrage atenția asupra nivelului țintei de inflație. Cândva în viitor, anticipațiiile se vor stabiliza la nivelul relativ scăzut al țintei. În acest caz, ceteris paribus, un șoc relativ puternic pe partea cererii care va muta gap-ul de producție la niveluri de -3 sau -4 la sută ar putea duce la deflație, care, așa cum arată experiența țărilor dezvoltate, este greu de combătut.

După martie 2010, variațiile în gap-ul n