Nu sunt o persoană din cale-afară de foto/tele/genică. Nu sunt nici hidoasă, ştiu bine, şi chiar mă bucur când lumea, pe stradă, îmi spune, surprinsă, că în viaţă arăt mult mai bine decât pe ecran.
Recunosc, nici nu mi-am făcut un scop în viaţă din a arăta impecabil pe dinafară. Mai degrabă "dinăuntrul" m-a preocupat ceva mai tare. Am avut parte însă şi de poze care au reuşit performanţa de a nu mă urâţi, ba chiar de a scoate la iveală puţinul bun pentru care am semnat "de primire" la împărţeala făcută de Doamne-Doamne. Una dintre fotografiile cu pricina este şi cea care însoţeşte rubrica de faţă. Ziarul n-a rostit niciodată numele autorului său şi, de aceea, trag după mine, iată, de aproape un an, sentimentul vinovăţiei faţă de Paul Buciuta, artistul desăvârşit, pe mâna căruia m-am dat în singurul pictorial al vieţii mele...
În rest, pozele ce mi-au însoţit referirile colegilor din diferite gazete s-au împărţit în două mari categorii, în funcţie de simpatiile sau antipatiile pe care le generasem în redacţiile respective. Unele fotografii erau corecte, decente, frumuşele, expresive. Chiar dacă nu arătam niciodată aşa cum mi-aş fi dorit (recunoaşteţi, vă rog, câţi dintre dvs. sunteţi mulţumiţi de propriile fotografii?), pozele nu mă nemulţumeau. Exista însă şi o a doua categorie: fotografiile tendenţioase. La fel ca articolele pe care le însoţeau, acestea mă surprindeau din cele mai oribile unghiuri, în momentele cele mai nefericite, fie uşor cocoşată, fie cu ochii închişi, fie cu gura căscată, fie ducând la gură câte un pahar de apă minerală, care inducea ideea că aş fi prietenă la cataramă cu Bachus... N-am vociferat niciodată, m-am întristat doar în sinea mea. De fapt, întristarea porneşte şi de la râvna cu care atât pozarii, cât şi cameramanii vânează numai "urâtul" din jurul nostru. Oameni urâţi, fapte urâte, locuri urâte