Pentru unii dintre colegii din politică, ce au resimţit mai mult decât alţii şocul “trădării” umaniste din 2005, prin care PSD a fost aruncat într-o lungă opoziţie, ceea ce i se întâmplă acum lui Voiculescu poate fi considerat meritat. Deşi nu are nici o legătură. Sau, dacă are, e una destul de subţire, având în vedere că mulţi cred că i se trage direct de la cel căruia îi făcea cadou procentul mic, dar cu greutate al umaniştilor, ca să nu fie nevoit să coabiteze cu o guvernare de stânga. Pentru că derapajul PUR, efectuat în numele stabilităţii şi al obiectivelor europene, nu poate fi catalogat altfel decât o trădare. În politică, însă, trădările sunt la ordinea zilei şi fac parte din joc. Iar “soluţiile imorale” sunt cele care, în ultimă instanţă, aştern drumul spre putere al unei formaţiuni sau alianţe.
Stau şi mă întreb cu ce a fost mai morală “soluţia UNPR?” Un partid creat, prin intermediul “disidentului” Oprea, a fost cel care a asigurat supravieţuirea la guvernare a lui Boc şi a echipei sale de incompetenţi. La fel ca şi în 2005, UNPR – unicul partid creat în parlament, nu la alegeri – a constituit picătura care a ţinut balanţa înclinată, asigurând supravieţuirea unicului guvern trântit printr-o moţiune de cenzură. Dar, aşa cum se întâmplă în viaţă, acelaşi UNPR a devenit soluţia cu nimic mai morală a răsturnării cabinetului Ungureanu! Şi într-un caz şi în celălalt, generalul de patru stele care n-a comandat în viaţa lui un pluton, şi-a negociat cu abilitate trădările. De la Băsescu a obţinut funcţii importante de miniştri şi căpătuirea în posturi publice grase a “simpatizanţilor” săi. De la Ponta a obţinut imunitate pentru trădările anterioare, dar şi un post de vicepremier pentru sine şi promisiunea că fugarii vor fi reprimiţi cu braţele deschise în partidul pe care l-au părăsit la greu. Iar asta nu e totul: această formaţiune, ca să-i spunem