Ieri dimineaţă toate instituţiile din Gorj au fost puse în alertă. Spitale, Ambulanţă, ISU, Poliţie, Prefectură, absolut toate instituţiile se aflau sub cod roşu. Am revăzut cu disperare peisajul din Muntenegru şi ca un deja-vu am retrăit poate tot ce trăisem în faţa televizorului atunci, dar aici, totul era live, totul se perinda sub ochii mei, crezând doar că poate-poate suferinţa trăită se va mai diminua odată cu trecerea timpului, dar nu a fost aşa. Am revăzut din nou filmul unei sărăcii lucii, unei naţiuni îngenuncheată de „democraţie” vremii, cerşind la porţile nu ştiu cui un pic de demnitate, de mai bine, de poate un dor nebun de bogăţie, cât să poată pună pe masa lor pâinea cea de toate zilele. Oamenii aceia nu plecaseră în vreo excursie, ci plecaseră să adune afine pentru a le vinde, ştiind că numai prin muncă vor putea să aibă de-ale gurii a doua zi. Şi au căzut în agonie, într-o prăpastie din care cu greu au reuşit să supravieţuiască. De când s-a întâmplat accidentul, de la ora 4:30 dimineaţa, oamenii care rămăseseră „întregi” au plecat să caute ajutor pentru semenii lor, pentru că telefoanele mobile erau moarte în zonă. O luptă pentru supravieţuire şi desigur un gest pe care doar ideea de moarte îl mai poate face prezent, în zilele noastre. Un accident care a îngheţat de frică inimile tuturor celor care ar fi putut să spună „ce-au căutat acolo?”. Şi oamenii şi-au schimbat părerea, s-au mobilizat reuşind să salveze vieţi şi mai departe să povestească cum au pus umărul la salvarea acestor biete victime, sărăcite de ideea că mâine nu vor mai avea ce pune pe masă. Accidentul a zguduit un judeţ întreg sau mai multe, fiind însă recunoscători toţi că nu a murit nimeni. Poate pentru că Dumnezeu nu a vrut să îi îngenuncheze şi mai mult pe aceşti oameni care plecaseră să muncească şi să nu să fure din bogăţia altora. Am retrăit ieri la spital sentimentul de vi