Un amestec greţos şi indigest de nume de ex-securişti i-a aruncat mai nou, din nou, în perplexitate, pe românii care stăruie să mai consume presă şi care, în setea lor de informaţii, tind invariabil să cadă pradă manevrei minţitului de popor la televizor.
În componenţa acestui amalgam dezgustător au intrat nume precum al sordidului Vişinescu, torţionar al Securităţii. Redescoperite tardiv, glorioasele sale fapte de schingiuitor au fost utilizate pe loc, după expulzarea lor din uitare, ca armă. Dar ele, culmea, nu contra lui Iliescu şi a celorlalţi arhitecţi ai impenitenţei securiste s-au îndreptat, ci contra proaspetei independenţe a justiţiei reformate de Monica Macovei şi a primului preşedinte care a condamnat comunismul, scoţând de sub obroc dosarele securităţii.
Că Băsescu nu se poate aştepta la vreo fărâmă din îngăduinţa de care au avut parte, în România, poliţiştii politici e doar un aspect al chestiunii. Altul, nu mai puţin important, vizează cauzele auto-protectoare ale tenacităţii cu care oligarhia securisto-mafiotă se opune oricărei autentice asumări a trecutului, ori pedepsirii, fie şi simbolice, în justiţie, a crimelor poliţiei politice. Edificator e, în context, tratamentul aplicat vestitului Pacepa.
Că spionul refugiat cândva în SUA continuă să încingă spiritele în România nu e de mirare. Fiindcă lovitura pe care generalul a aplicat-o comunismului refugiindu-se a fost atât de grea, încât a contribuit notabil la demolarea imperiului sovietic. E în firea lucrurilor, ca atare, ca trauma Pacepa să marcheze şi postcomunismul, respectiv să tulbure somnul oligarhilor iviţi la Moscova sau Bucureşti din spuma leninismului şi a internaţionalei kaghebisto-mafiote.
Întru înceţoşarea minţilor celor ce-ar putea recunoaşte legătura fatală dintre vechi şi nou s-a inventat în România între altele basmul Pacepa.
Repetat până la saţietate de
